Cît de importantă este pentru un actor şi pentru o trupă întîlnirea cu un regizor nu mai este cazul să spun eu aici. Cît de decisiv pentru atmosfera unui spectacol este cheful actorilor de a juca, de a fi cu adevărat acolo, iar nu mai este locul să amintesc. Plăcerea repetiţiilor, chimia petrecută acolo, seducţia regizorului, pasiunea actorilor, felul în care se simt şi merg împreună spre o întîlnire nu doar artistică, miza unui text cred că se pot intui într-un spectacol. Uneori, dincolo de forma finită. Timpul repetiţiilor poate să fie unul preţios, major. Aşa mi se pare că stau lucrurile în cazul spectacolului joi.megaJoy de la Teatrul Odeon, în regia lui Radu Afrim şi scenografia lui Vittorio Holtier. Am simţit bucuria cu care este jucat şi am descoperit-o şi pe cea cu care a fost făcut. Şi nu cred că mă înşel. Am admirat, încă o dată, clasa actorilor din acea generaţie pentru care teatrul a fost şi este totul. Şi m-am gîndit că spectacolele altfel, să le spun, ale lui Radu Afrim, mai speciale, mai profunde, din punctul meu de vedere, în care imperfecţiunile, lungimile, ezitările umanizează, în care există performanţe actoriceşti, sînt cele făcute cu o altă generaţie decît cea căreia îi aparţine. Cu o generaţie de actori cu şcoală solidă, care se deschid total, fără reţinere, dacă sînt provocaţi şi preţuiţi, dacă regizorul ştie ce vrea, care se mulează perfect pe orice trăznaie argumentată, care ştiu ce înseamnă emoţia pe scenă, detaliul, ludicul, măsura, care încarcă povestea personajelor cu carne din carnea lor, cu aburul ciudat al lumii lor. Care au rasă şi clasă.

Aşa a fost Cheeck to cheek de la Nottara, aşa este acest joi.megaJoy de la Odeon, a doua colaborare a regizorului aici, după De ce fierbe copilul în mămăligă?. Mi se pare că această generaţie de artişti îl pune în valoare pe Radu Afrim, regizorul de dincolo de studiatele teribilisme şi