Recenta premieră de balet care a avut loc pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, Simfonia fantastică de Hector Berlioz, în viziunea coregrafului Gigi Căciuleanu, a fost aşteptată cu mult interes, datorită originalităţii stilului acestui creator, stil deja cunoscut în România. S-a sperat ca spectacolul să aducă o undă de aer proaspăt în repertoriul Baletului Operei şi acest lucru s-a şi petrecut în părţile încredinţate dansului, nu şi în cele rezervate teatrului, căci spectacolul este alcătuit dintr-o succesiune de tablouri, în care cele două arte se interferează. Mai mult chiar, ca în triada antică greacă, muzica, dansul şi poezia evoluează împreună, muzicii lui Berlioz fiindu-i asociate texte din Shakespeare, Baudelaire, Verlaine şi Rostand, pe care se dansează.

Şi bătălia a fost câştigată datorită faptului că Baletul Operei, şi anume toţi cei implicaţi în lucrare, cu partituri coregrafice mai restrânse sau mai extinse, au răspuns excelent exigenţelor coregrafului. I-a câştigat şi l-au adoptat, iar ei s-au adaptat, fără rest, stilului său şi au realizat momente de artă autentică. Teama coregrafului, exprimată anterior, faţă de răspunsul pe care-l va primi la solicitările sale, a fost integral spulberată. Şi, în acest sens, cel mai consistent tablou coregrafic, şi în acelaşi timp cel mai încărcat de o mare poezie a mişcării, a fost tabloul în alb, în costume şi decoruri albe, în care, în mod contrastant, apărea din când în când eroina principală, Iubita, în roşu. Dar şi ea era prinsă uneori, ca într-un năvod pescăresc, într-o mare pânză albă sau învelită în aceeaşi pânză, ca într-un linţoliu. Ingenios folosită, pânza albă a fost aşezată, la un moment dat, şi ca o faţă de masă, aşternută pe jos ca la un picnic, cu personaje aşezate în jur şi amintind, în oarecare măsură, ca atmosferă, Dejunul pe iarbă a lui Manet. Dacă absolut toţi dansatorii au încărc