Înainte de 1989, plecarea definitivă a unui scriitor din România echivala cu moartea lui civilă şi auctorială, pe întinderea patriei ,trădate". Cărţile din bibliotecile publice îi erau puse la index, iar numele îi dispărea, pur şi simplu, din analizele, comentariile şi cuprinsul literaturii autohtone, rămânând să subziste (tot mai îndepărtat, tot mai vag) în conversaţiile private ale celor ce îl cunoscuseră. Exilatul îşi pierdea, subit, nu numai ţara, ci şi poporul, colegii, prietenii şi cititorii, talentul şi inteligenţa creatoare, notorietatea şi chiar identitatea. Odată ce optase pentru renunţarea la primul termen, acesta contamina - pentru a fi la rândul lor radiate - elemente, calităţi şi valori caracterizante pentru fugar: date constitutive, imposibil de expropriat.

Ca pentru a contrabalansa, în sensul dreptăţii, aceste proceduri orwelliene, lumea noastră literară s-a deschis după Revoluţie cu un entuziasm indescriptibil către feţele diverse ale exilului românesc: editări şi reeditări masive, premieri generoase, multiple întâlniri, simpozioane, colocvii, tot atâtea ritualuri de iniţiere în experienţa existenţială a Exilatului. Acesta a început să fie, tot mai frecvent, văzut categorial şi grafiat cu o majusculă simbolică; citit, admirat, contemplat, dacă nu cu emoţie sinceră, cu o extatic-oportună fericire lăţită pe figură. Opacitatea resentimentară de ieri contrastează într-un chip aproape comic cu ,deschiderea" de azi, lipsită de substanţă umană şi de spirit critic. În fapt, micro-lumile româneşti din afara graniţelor naţionale nu au făcut decât să reia în mic modelul de acasă, constituindu-se în bună măsură ca duplicate ale unui climat extrem de familiar. Aceleaşi vanităţi şi orgolii scriitoriceşti, partide, facţiuni şi bisericuţe, gelozii şi invidii, dificultăţi de articulare a unor proiecte comune şi de coagulare a unei minime solidarităţi int