Posturile de televiziune care acum vreo doi-trei ani consemnau cu respect şi chiar cu oarecare pioşenie ieşirile în decor ale preşedintelui, acum îşi fac un titlu de glorie din a-l persifla. Am văzut un astfel de reportaj, făcut pe undeva prin Ialomiţa, dacă nu mă înşel, unde dl Iliescu acţiona în stilul său tradiţional, dând mâna cu oamenii, pupând femeile şi copiii şi ţinând mici discursuri mobilizatoare pe tema sărăciei unora şi a lăcomiei altora. În ţinută sport, fostul preşedinte parcă-şi recăpătase vioiciunea din urmă a vreo 10-12 ano şi, chiar dacă sătenii nu mai ştiau exact ce funcţie are, pentru ei Ion Iliescu rămăsese ceea ce a fost întotdeauna. Iliescu, cel care ţine cu poporul amărât. Este o etichetă simplistă pe care nimeni n-a reuşit să o desprindă de pe costumul fostului preşedinte, iar maniera în care domnia sa îşi face campanie poate să le pară desuetă specialiştilor în marketing politic, care sigur strâmbă din nas, dar este în mod limpede eficientă.

Ion Iliescu este un personaj de care, la ananghie, partidul are nevoie. Se agaţă chiar de el cu un soi de disperare care este evidentă în confuzia cu care conducerea PSD-ului acţionează şi în lipsa de reacţie faţă de modul în care acesta pune, încet dar sigur, stăpânire pe comenzi. Fără prea mare succes în zona urbană, PSD-ul este pe cale să-şi piardă influenţa şi în cea rurală, iar misia actuală a dlui Iliescu este de a opri şi reporni acest proces. Nimeni nu mai pune în discuţie rolul şi locul preşedintelui fondator care a ajuns, prin voia lucrurilor, în poziţia pe care şi-o dorea: aceea de lider fără o funcţie anume. A dobândit-o pentru că partidul, după ce l-a rejectat, a constatat că nu are cu cine să-l înlocuiască.

Aceeaşi greşeală este pe cale să o facă Alianţa DA. Băsescu a făcut locomotiva şi omul providenţial care i-a adus la putere pe liberali şi democraţi. Odată ajunşi în capul m