Intr-un colt uitat de lume, doua copile de sapte si zece ani au invatat sa fie oameni mari. Parasite de mama de la vârsta frageda, fara sa cunoasca jocurile si jucariile copilariei, Maria si Vasilica Marghescu din Plai, comuna Breznita, lupta cu viata. Cât se racea fasuiul, iesira in curte. De mâna, Maria, mai naltuta si subtire, Vasilica, cea mica, pierduta in salopeta murdara capatata de la sora-sa. Câteva minute statura cuminti sub caisul inflorit. Le placea - norii se imprastiasera, in par le ningea cu flori, mirosea a primavara. Era bine. Acolo, in vârful dealului, casuta lor era ultima din Plai. Adevarat ca era cale lunga pâna jos, la restul oamenilor, ca de fiecare data li se basicau talpile de cât mergeau pâna acolo. Ca nu se vedeau prea des cu alti copii, ca se jucau mai mult singure, acolo, in curtea de o palma pe care o aveau de la bunici. Ca uneori le venea sa plânga de atâta singuratate in care si mieunatul mâtelor le vâra spaima in suflete. Ca adormeau strânse una in cealalta in patul de scânduri putrede, tremurând si inghitindu-si lacrimile. Ca se trezeau macar o data pâna la revarsat, cu inima sa le sara afara din piept de puterea visului. Se facea ca poza pe care o tineau ascunsa sub fata de masa prindea viata. Ca femeia cu parul deschis si chipul blând pasea afara din cadrul zimtat pe margini. Ca venea spre ele, zâmbind si, cu nebanuita gingasie, mâinile ei albe si usoare, si moi le cuprindea pe amândoua, le legana la sân, le imbratisa. Iar ele se pierdeau incet in cea mai dulce fericire la care au tânjit dintotdeauna: femeia din poza, mama lor, sa se intoarca la ele. De mici fara mama Le parasise de mici, nu facuse doi ani Vasilica. Când crescura ceva mai marisoare, când vazura in sat copii cu femei de mâna, incepura sa intrebe. „Nu i-a placut munca“, le raspundea de fiecare data barbatul care le devenise si mama, si tata. Dar niciodata nu l-au cre