Asezati la vatra, prin satele sasesti din Ardeal, corturarii tanjesc dupa viata lor de nomazi

Sica

"Aveam paru lung lung, pana-aicea-mi venea, pan la brau, saream pe cal fara sa si manam de gandeai ca-s vreo zvarluga, nu om. Manam prin iarba inalta si prin paduri, de speriam toate pasarile si frunzele. Acu mi s-o facut paru spic, s-o ciuntit, nu mai creste."

Nu am mai cunoscut pana acum om asa bland ca Itoc. Isi mangaie din vreme in vreme barba carunta, vorbeste incet, ca un vanticel abia simtit si pufaie din tigara, inchizand cu incetinitorul un ochi, in calea fumului gros. Stam tolaniti in iarba din fata casei si, in timp ce mestereste la un alambic pentru rachiu, imi tot povesteste cum era cand duceau viata de nomad, cum umblau cu corturile din loc in loc, pana in urma cu 25 de ani, cand s-au stabilit aici, in Brateiu, langa Medias. Povestile lui au bucuria vremurilor celor bune, isi aminteste cu drag de cei treizeci de ani petrecuti pe drumuri, insa simt ca abia acum l-am "prins" pe Itoc, atunci cand il intreb daca ii placea sa calareasca, daca avea cai. Ma priveste zambind si in spatele ochilor lui se deschide o portita.

"Sandokan, asa-mi ziceau copiii cand ma puneam calare. De la sapte ani eram cu caii, le dadeam drumu de mancau iarba si-apoi, cand ma duceam sa-i iau, ma urcam pe unu si ailalti tat dupa mine. Am avut o iapa, 23 de ani am tinut-o. Sica o chema si mi-a fatat o data doi manji, chiar de ziua mea. De mica am crescut-o, si ce-am iubit-o, cand era manzuca, o luam noaptea-n cort cu mine. Daca ploua sau era frig tare, o strigam: "Sica, hai la tata!", numai ce-i aratam palma si se baga in cort dupa mine. Ii dadeam zahar dala cubic si o stergeam, o periam, ce faina era! Cand a crescut, n-o mai bagam in cort, ii puneam o patura pe ea si se-ncalzea. Cand nu calaream, o tineam langa cort, legata cu un lant de cinci metri. Sa