Are sau nu, România, stabilitate politică? Este o întrebare esenţială, de al cărei răspuns depinde în foarte mare măsură cum şi când vom intra în Uniunea Europeană - pas care reprezintă ţelul fundamental al României post-totalitare şi pentru care nimeni nu a pus în lucru o alternativă serioasă.

Cu atât mai mult cu cât este tot mai puternic sentimentul incompatibilităţii între plasarea geografică în Europa şi funcţionarea în afara regulilor şi normelor acesteia. Stabilitatea politică este, cum spuneam, un factor esenţial şi oricine se poate întreba, analizând spectrul şi mişcările browniene din zona politicului, dacă avem aşa ceva.

Există la acest capitol două percepţii diametral opuse. Prima este aceea a unui circ fără sfârşit, a unor scandaluri mediatice în serie şi a unor structuri care, în loc să lucreze pentru a-şi face temele (vorba unui ministru prins mereu cu temele nefăcute) sunt obligate să riposteze sau să explice la infinit aceleaşi lucruri.

Pentru un sistem constituit în pripă şi pe baza unei situaţii confuze - mă refer la rezultatele alegerilor din 2004 -

starea de criză pare să fie aceea care îi caracterizează fiecare mişcare. O criză care pune sistematic faţă în faţă interesele divergente ale unor formaţiuni politice ce nu au în comun decât interesul de a se afla la putere şi de a obţine partea de beneficii corespunzătoare, cu preţul erodării continue a eficienţei şi încrederii de care se bucură. Elementul determinant al acestei stări îl constituie tocmai preşedintele ţării. Sentimentul pe care-l dă acţiunea sa este acela că agenda sa nu are nimic în comun cu aceea a Guvernului pe care l-a mandatat cu gestiunea curentă a ţării, că nu aşteaptă altceva decât momentul pentru a-l înlocui cu altul şi că aliatul său din campania electorală şi vicepreşedinte al formulei electorale este cel mai acerb inamic al său. Toate aceste lucrur