Trei handicapuri ale comunicarii culturale* De mai bine de un secol, dar având-si punctul de cul­mi­natie în interbelic, intelectualul român sufera de com­ple­xul culturii marginale. Toate reusitele postbelice ale in­telectualilor români ajunsi la Paris în preajma razboiului pot fi privite ca tot atâtea victorii repurtate împotriva aces­tui complex. Sa ne întelegem însa bine: acest complex nu s-a hranit niciodata dintr-o constiinta a limitelor in­di­vi­dua­le (înzestrari de inteligenta, de formare sau de creatie - sa ne amintim reactia lui Cioran dupa ce Camus îi face câ­teva observatii pe marginea manuscrisului Précis de dé­composition, înaintat spre publicare la Gallimard în 1947: "Acest tip cu cultura de institutor..."), ci din aceea a limitelor pe care intelectualul român le trage dupa sine din­tr-o realitate transindividuala (istorica), trecuta într-un re­gistru aproape mitic si resimtita (sau interpretata) apoi ca blestem. Voi trece acum în revista cele trei handicapuri care, împletite, alcatuiesc chipul "blestemului" de care in­te­lectualul român se crede urmarit - sau chiar este ur­ma­rit - de câte ori paraseste teritoriul culturii sale si se aven­tureaza sa-si vânda marfa în afara granitelor, dar mai cu seama la Paris. 1. Handicapul elitei izolate. Din motive pe care nu avem timp sa le examinam acum, elita umanista româna a cunoscut, dupa primul razboi mondial, o dubla izolare. Pri­ma izolare masoara distanta care o separa de marea ma­sa a populatiei si ea se explica - asa cum se explica de altfel si fragilitatea performantelor economice ro­mâ­nesti - prin lipsa unei clase de mijloc solide. Un exemplu în fuga: Germania are astazi (cum a avut de altfel mereu) cele mai bune orchestre simfonice pentru ca pâna si în ul­­timul sat german exista doua-trei familii care în week-end se strâng pentru un concert improvizat de muzica de ca­mera. Forta oricarui domeniu c