România este acea tara binecuvântata cu cel mai mic somaj din Estul Europei (5-6%), in care mai toti salariatii reusesc sa câstige cumva peste media pe eco­no­mie. Prin grija statului postcomunist, 90% dintre cetateni sunt proprietarii locuintei in care stau, procent neegalat de vreo tara dez­voltata. A sta cu chirie e o rusine pro­vizorie, acceptata eventual la vremea stu­dentiei. Criza de locuinte cu care se lupta din vorbe primarii nostri nu consta, asa­dar, in lipsa propriu-zisa de spatii - do­vada ziarele care gem de anunturi. Are mai curând de-a face cu idealul oricarui tânar român, absolvent obosit de vreo universitate sau profesionala care l-a in­­zestrat cu un mestesug incert, de a avea ime­diat si in posesiune deplina o casa, libera de sarcini financiare, pentru a porni linistit, cam pe la ceasurile 12 din zi, la explorarea pietei muncii. Slujbele cele mai cautate vin in doua categorii: ma­na­ger de diverse tipuri (general, asistent, exe­cutiv etc.) si creative (in reclama, moda, software, editorialistica). Ultimele au avantajul flexibilitatii, adica iti permit sa stai seara pâna târziu la televizor, sa pe­treci diminetile in program de re­cu­perare si sa trimiti rezultatele genialoide ale muncii pe e-mail de acasa. In asemenea tara minunata, cu ce­tateni toba de diplome si cultura generala (nu ca-n America, unde dai cu tunul sa gasesti pe cineva care sa faca diferenta sub­tila dintre Bucuresti si Budapesta), angajatorii români si straini au totusi mari probleme in a gasi secretare care sa poata sa scrie un antet si sa lipeasca tim­brul pe partea corecta a plicului. Licentiati in diverse ramuri avansate cad la acest test, asa cum cad si super-antrenatii in PR si stiintele comunicarii, ce nu reusesc sa tina o agenda de intâlniri cu numele clientilor scrise corect, sau amesteca vesel "care" cu "pe care". Firmele de con­structii trebuie sa aduca mesteri nemti