Pe drumurile Romaniei am sofat de mi-au sarit capacele. Unul la propriu, cel al rotii din fata, stanga, pe care nici nu l-am mai recuperat. Mai intai, "autostrada" Bucuresti-Pitesti. E cu neputinta sa nu pui cuvantul intre ghilimele. Nu e o autostrada, e o rusine. Asfaltul e aici mancat ca de acizi, lepros si gaunos ca o piele de sarpe perforata de molii. Nu mai sunt gropi, sunt transee. Faimoasa cale rutiera comunista pare o prelungire a strazii Buzesti mult dincolo de limitele Bucurestilor. Sofezi injurand, chiar si cand e drumul liber nu poti lua viteza pentru ca, pe nici o banda, nu gasesti nici treizeci de metri de sosea neteda. Dar nu apuci sa te bucuri ca ai scapat de calamitatea asta, ca dai de una si mai mare: drumurile noastre nationale, cu meschinaria lor, cu santurile lor abrupte de pe margini (in multe locuri muchia drumului e atat de taioasa, ca se vad in adancime straturile geologice cu fosile cu tot), cu fauna lor de dementi si de sinucigasi. Daca pan-acum nu putusem inainta de raul gropanelor si-al BMW-urilor ce se varau in dosul meu facandu-mi furios din faruri, a venit de data asta randul carutelor si-al TIR-urilor, al betivilor si-al copiilor care umplu literalmente carosabilul ca la piata. Si-a inceput sarabanda dementa, criminala a depasirilor. Cred ca in Romania se moare din depasiri nereusite mai abitir decat din infarct sau din cancer. Una-doua, te trezesti fata-n fata cu masini care-au calculat gresit cine stie ce, distantele, puterea motorului lor, bunatatea Providentei... Franezi disperat, insul caruia i s-a urat cu viata se integreaza in ultima clipa in sirul care, si el, l-a lasat de mila sa reintre, iar apoi il vezi in retrovizor cum incearca din nou, la fel de descreierat...
O iei pe Valea Oltului, pe o vreme de lacrimi, cum ar zice Mateiu Caragiale. Peisajul e nepamantesc de frumos (umbra mea e tot la Cozia, topita-n umbra micut
