In ultimul timp, un fel de sinceritate pare a fi devenit de bon ton printre po­liticienii nostri de la putere. Timp de ca­teva saptamani tenorii liberali Orban, An­to­nescu, Hasotti etc. au regretat public mariajul cu PD si s-au plans cat au putut de Traian Basescu. De pilda, saptamana tre­cuta, sosit la o întrunire GDS, deputatul Crin Antonescu si-a marturisit, într-o lunga si plicticoasa tirada, conflictul interior pe care alianta cu democratii si Basescu i l-au produs în suflet. In sfarsit, Traian Ba­sescu a produs si el marturisirea cea mare: regreta, si tot din suflet, ca l-a numit pe Tariceanu prim-ministru. Dar ordinul de la UE este limpede: pana la 1 ianuarie 2007 se sta împreuna, orice ar fi. Poate ca, unora, asemenea sinceritati li se par, în conditiile date, mai bune decat ipo­crizia unui camuflaj agreabil. Dar eu vad lucrurile diferit: nu am votat Alianta D.A. pentru ca politicienii ei sa aiba re­grete la mai putin de un an si jumatate de la alegeri si pentru ca numai presiunea Uniunii Europene sa-i mai tina laolalta ca­teva luni. I-am votat pentru ca ne-am în­chipuit ca, înteleptiti dupa experienta CDR, vor sti sa coopereze cumva de data aceasta. Nu am sperat ca vor încheia un mariaj fericit, dar sa aiba o solida casatorie din interes am crezut posibil si rezonabil. Pentru asta trebuia doar sa fie în stare sa faca compromisuri reciproce, sa fie loiali, sa-si tina angajamentele si, mai ales, sa aiba si capacitatea de a gandi prospectiv, nu numai de a vorbi incontinent. Prea greu - se pare - pentru politicianul roman! Nu ma intereseaza (pentru ca nu-i scriu biografia) regretele lui Basescu. Nici nu vreau sa aud despre asa ceva: daca a facut o eroare cu desemnarea lui Ta­riceanu, sa faca bine sa evite efectele pe drum, daca poate, sau sa stranga din dinti si sa suporte pana la capatul cursei. Daca nu stie cum, sa-si caute consilieri care sa i-o spuna, nu sa