Orice adunare mai numeroasa de francofoni releva un raport inegal între monolingvi (francezii - nu numai, dar în mare parte) si bi- sau multilingvi (africanii, antilezii, canadienii, arabii, berberii, de ce nu, romanii etc.). In fapt, francezii descopera în astfel de ocazii ca se numara printre putinele popoare din lume a caror omogenitate lingvistica - constituita gradual, dar solid, de-a lungul secolelor, începand cu Ordonanta Villers-Cotterêts semnata de François I în 1539, visata de abatele Grégoire în timpul Revolutiei Franceze si, mult mai tarziu, promovata de învatatorii celei de-a III-a Republici - este atat de puternica, atat de redutabila. Situatia este admirabila dupa unii, mai putin dezirabila dupa altii, în functie de grila de lectura aplicata. De altfel, aceasta este relativ dificil de regasit la spanioli, italieni, germani. Si înca si mai dificil în cazul diferitelor state francofone dispersate pe cinci continente. Iar unii trubaduri, mai hatri, se amuza pe ritmuri muzicale: "Cei ce vorbesc trei limbi sunt trilingvi; cei ce vorbesc doua limbi sunt bilingvi; cei ce vorbesc o singura limba sunt... francezi". Bineînteles, francezii au numeroase motive de a fi mandri de limba pe care o vorbesc, aceasta fiind considerata, pentru o perioada lunga de timp, fara egal. Lucrul acesta le-a dat un aplomb deosebit. Si o stima de sine ce le-a cultivat atat omogenitatea lingvistica, precum si convingerea propriei "exceptii culturale". Totusi, experienta francofona le poate aduce francezilor si o foarte fericita lectie de modestie. Si, gratie acesteia, unii dintre ei ajung chiar sa-i invidieze, oarecum, pe oamenii lizierelor africane, pe haitieni, pe romani, pe bulgari si pe multi altii pentru usurinta cu care acestia se exprima în mai multe limbi. Sunt uimiti de aptitudinea lor pentru un dialog real si nemediat al