Nu e usor sa rascolesti intr-o memorie impaienjenita dupa tot ce ai invatat cu ani in urma. Si totusi, tuturor profesoarelor mele de limba franceza, tot respectul.
Nu mai stiu sa dau forma corecta verbelor cand incerc sa plasez actiunea in timp, dar nu confund trecutul de prezent si viitor. Si mai rup cate un zambet tunisienilor cand conjug cu a avea verbe care, in franceza, se conjuga, de fapt, cu a fi. Nu sunt, drept e, singurul si, pana la urma, e destul de irelevant. Tunisienii ne intreaba daca in Romania se vorbeste franceza. Una peste alta, comunicam. Suficient cat sa le cerem o cafea, sa le explicam ca vrem sa inchiriem o masina, ca ma tem de corectitudinea bancomatelor (stereotipiile aduse in rucsac), ca ne e foame... Ei, de aici, lucrurile se complica. Si daca nu ar fi experienta deja vasta intr-ale Magrebului a unora dintre colegii de expeditie, sincer sa fiu, nu as fi prea sigur ca stiu ce mananc. Nici asa nu stiu. Dar e bun la gust.
TUNIS. Ploua, la Tunis, ca si cum am fi ajuns intr-o periferie a Londrei. Apa la stanga, apa la dreapta, intre ele, o limba de pamant cu multe benzi pe sens. Atat de multe cat pentru toata infrastructura rutiera a Romaniei. Undeva, in zare, Tunisul, noaptea, dupa aproape doua ore de vama, conturandu-se, in obscuritate, intr-un fel de transpunere in realitate a visului urbanistic al lui Ceausescu. Cladiri inalte, cu pereti de sticla, semnalizate luminos de numele firmelor inscrise deasupra ultimului etaj. Printre ele, minaretele moscheilor, stralucind asemeni cazinourilor din Las Vegas, in dosul neoanelor verzi sau albastre. Singurele repere vii, dincolo de ape.
Ai impresia ca nu se mai termina calatoria pe mare. Soseaua dintre La Goulette, batranul port, si orasul propriu zis trece pe o limba de pamant ce desparte Golful Tunis de lacul cu acelasi nume. Aveam sa descopar, mai tarziu, intreaga aglomerare urbana