... când imbolnavita de mult prea palida lumina clipa se opreste si alta-n loc nu vrea sa vina, când somnul, natânga naluca, alearga pe câmpia adormita, când luna pune mantii argintii pe umerii infiorati ai plopilor ce inconjoara stadionul, iar acestia isi intind umbra lor subtire pâna la soclul statuii lui Oblemenco, câteodata, si numai câteodata, câte o raza de luna ratacita se opreste pe chipul lui Nelu. Care parca zâmbeste. Si mi se pare ca-l aud spunându-mi asa cum imi spunea când ne intâlneam: „va salut, dom’ profesor“. Atunci parca, de departe si de demult, se intorc pe stadion uralele de alta data, ovatiile atât de puternice incât goneau norii de pe cer si faceau ca, pentru o clipa, totul sa devina senin, si sa ne simtim fericiti. Si parca strazile se umplu iar de olteni fericiti, bucurosi ca echipa lor este „cea mai...“. Marea „Stiinta“ de alta data faptuia miracolul de a uni sufletele a sute de mii de olteni intr-unul singur, de a uni sutele de mii de voci intr-una. Victoriile Stiintei erau victoriile fiecarui oltean impotriva celor pe care ei voiau sa-i invinga, dar nu aveau cum. Din valoarea Stiintei, fiecare oltean isi lua o parte, devenind el insusi mai valoros. „Stiinta“ lor era rupta din sufletele lor si un balsam pentru necazuri, dureri, nerealizari... „Marile sperante“ au durat putin dupa revolutie; samsarii, cupizii pentru care banul e singura masura a valorii, au considerat Stiinta doar ca un mijloc de imbogatire si nu ca o parte din universul oltenesc. Jucatori vânduti la kilogram, ploconeli in fata marilor si traditionalelor rivale, pentru patruzeci de arginti, au murdarit o traditie si au jignit o Oltenie intreaga; durerea a fost cu atât mai mare cu cât Iudele erau tot olteni. Lucrurile s-au deteriorat si din cauza ca s-a inchegat o mafie a fotbalului pentru care dragostea pentru acest sport si pentru suporteri este doar o masca sub care se asc