Ce bine ar fi daca minciunile ar incepe sa doara. Daca ipocrizia le-ar scoate unora bube in nas, daca demagogia le-ar transforma ochii in furunculi durerosi. Ce bine ar fi daca ar gindi inainte sa vorbeasca. Ori daca ar invata ca uneori e mai bine sa taca.

Nu inteleg, de pilda, ce anume l-a facut pe senatorul Aurel Simionescu sa se pronunte pe o tema care ar trebui, in mod normal, sa-i provoace macar usturimi pe limba, o tema cum este cea a victimelor comunismului. Mi se pare cel putin ciudat si dureros de nedrept ca o persoana care a sprijinit dintr-o inalta functie actiunile Partidului Comunist Roman sa vorbeasca acum despre raul pe care l-a facut sistemul de dinainte de '89. Imi pare ca mortii aceia din Insula Mare, despre care vorbea cu o asa de mare jale Aurel Simionescu, s-ar rasuci in mormintele lor nestiute ori in gropile comune in care au fost aruncati. Ca sfiriie singele pe marmura din pietele Timisoarei.

Poate ca exagerez vorbind asa intr-un oras care a avut primar, vreme de 10 ani, un fost prim-secretar, un oras care nu a scapat nici acum de reflexele rosii si in care revolutia sau ce-o fi fost aia a venit cu incetinitorul. Dar sint sigur ca macar o parte a brailenilor inteleg ca nu poti primi condoleante de la prietenii ori complicii celor care ti-au omorit fratele. Ca sint lucruri care nu se fac si lucruri care nu se spun.

Sper ca gestul senatorului Simionescu a fost doar o monumentala gafa si nu un plan concertat de la Bucuresti, menit sa arunce in derizoriu o problema atit de importanta cum este cea a condamnarii comunismului, problema aflata in strinsa legatura cu Legea Lustratiei, care - apropo - s-ar putea sa puna capat carierei politice a senatorului Simionescu si a eventualei ambitii de a deveni primar al Brailei.

E tirziu sa le ceri acum fostilor membri ai burgheziei rosii sa faca de buna voie un pas i