"Ah, dacă am fi avut şi noi un Havel!" Laitmotivul tînguielilor intelectualilor români, apărut imediat după '89, regăsit la mijlocul anilor '90 şi oftat din toţi rărunchii la cîteva ore după episodul Băsescu-Becali-Golden-Şpriţ. N-am avut, n-avem. Punct. Pentru o scurtă perioadă de timp, ni s-a părut că Havelul nostru ar putea fi Emil Constantinescu. Doar ni s-a părut. În consecinţă, după o scurtă perioadă de speranţă, tînguielile au reapărut şi a reapărut şi Ion Iliescu. Acum Băsescu. Şi au reapărut şi tînguielile românilor cu obraz subţire.

Cine sînt ei? O specie aparte care obişnuieşte să judece realitatea prin geamuri de birou sau cu un zîmbet condescendent aruncat spre sticla televizorului. Lor le miroase Vadim Tudor a naţionalism şi dictatură, pentru ei, Iliescu e veşnicul comunist bolnav de putere, Emil Constantinescu are conturul unei mari dezamăgiri, iar Băsescu, ah, Băsescu e tot ce poate fi mai rău: un personaj grobian şi populist, dar care funcţionează cu instincte de animal politic. Toţi băieţii cu obraz subţire, care privesc din tribune realitatea românească, freamătă în aşteptarea momentului decisiv în care Băsescu îşi va rupe gîtul. Cîţiva dintre ei au făcut, probabil, şi pariuri. Unii, la fel de probabil, le vor cîştiga, fără să-şi dea seama că, de fapt, ies în pierdere.

Intelectualii români, băieţii cu obraz subţire, spuneţi-le

. cum vreţi, merită o palmă. Pe obraz, după ceafă sau, dacă mai au puterea să se uite în oglindă, ar trebui să-şi tragă singuri măcar una peste frunte. Un gest care i-ar putea scoate din obiceiul păcătos şi periculos al sedentarismului civic şi politic. Loviţi sau autoflagelaţi cît să se trezească din amorţirea care i-a lipit de fotolii, ar putea realiza rapid că aşteaptă degeaba înfăptuirea unor minuni. Traian Băsescu, Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor şi toţi ceilalţi care aglomerează acum spaţiul publi