- Atentia si uitarea

A privi cu ochii lumii si a te integra gurii lumii, cum spuneam rindul trecut, are insa un pret: faci restul „de ochii lumii“, adica te prefaci ca il executi, desi, conform unor coduri si reguli sociale pe care le-ai acceptat formal, tocmai acest ceva se presupune ca-l vei face la propriu. Altfel spus, o stranie glisare de comportament si atitudini a pus stapinire pe noi: nu ne mai facem munca pentru care sintem platiti la institutia la care „avem cartea de munca“ si pentru care avem responsabilitati asumate public, chiar prin contract, ci ne prefacem c-o indeplinim, executind-o numai „de ochii lumii“, in timp ce toata atentia, energia si inventivitatea ne-o cheltuim exact pe ceea ce este, sau ar trebui sa fie, secundar, adica pe necontenita observare a celorlalti, pe efortul de a-i imita, de-a tine pasul cu ei sau de-a le fi chiar cu un pas inainte, aflind mai repede decit ei ce (sta sa) se intimple.

Totul este insa o falsa integrare, caci nu ne integram astfel unei comunitati reale si stabile, ci unor grupari de interese labile ce se fac si se desfac in nesfirsite nisipuri miscatoare. O asemenea integrare in ceea ce vedem „dind ochii roata“ ne poate face – uneori, admit – „sa dam un tun“, dar nu ne ajuta defel sa cladim ceva trainic, de durata. A face ca toata lumea presupune a nu (mai) face ceea ce toata lumea nu (mai) face, adica exact constructia pe termen mediu si lung a unei cariere, institutii, competente, o innoire sau o consolidare reala a terenului deja cistigat. Atentia halucinata la ce fac ceilalti presupune uitarea de sine, de ceea ce eu-in-de-mine sint sau as dori sa fiu. Obsesia cistigului imediat este sterila, caci acesta nu poate fi obtinut decit uitind cistigul de durata, singurul ce da rod. Privind in jurul meu, am adesea impresia ca fugim toti dupa aceeasi himera, ca automobilistii care depasesc in tromba