Se stie, nu de azi, de ieri: bunele sentimente nu zamislesc cea mai buna literatura. Ideile juste sau politic corecte, nici ele. E greu de inteles de ce, de acceptat e inca si mai greu, dar asta e! Ai spune ca cel care gestioneaza valorile literare e insusi diavolul. in orice caz, nu bunul Dumnezeu...
in cele trei romane publicate pina acum, Iegor Gran s-a specializat in transgresarea subversiva a anumitor norme care par sa gereze societatea noastra, fara ca ele sa fie scrise, negru pe alb, undeva.
Ai zice ca testeaza pina unde poate merge permisivitatea societatii noastre care accepta sa nu-i cenzureze pe scriitori, desi simplilor muritori li se recomanda sa fie cu ochii-n patru, nu cumva sa incalce political correctness-ul.
Performanta lui Gran (aproape in sensul utilizat in critica de arta) e sa gaseasca scenariul adecvat pentru a-si putea pune in scena transgresiunile. Prima gaselnita: naratorul e bilbiit si usor handicapat. indirjit aparator al mediului inconjurator, el face parte dintr-o organizatie non-guvernamentala, condusa de un fel de guru si de o feminista de care se indragosteste cit ai zice peste. E bilbiit Julien (autorul e si el nitel...), dar asta nu-l impiedica sa devina cronicarul unui adevarat razboi burlesc intre „Fuleul verde“ si un alt ONG, „Copilul si vaccinul“, amindoua avindu-si sediul in acelasi imobil. O fi el handicapat in manifestarea orala, dar nu si in cea scripturala. in scriitura, e ironic. Ironic nu gluma! Prea multa ironie ucide ironia, ar spune cei carora nu le place sa se ia totul in zeflemea. Ironia e ca si revolutia: nu poate fi permanenta. Ba da, ba da, raspund fanii care simt vina gogoliana (prelungita, dupa revolutie, de Ilf si Petrov) a autorului, acest umor negru precum stratul de petrol care minjeste coasta Spaniei si a Frantei in acest moment. Fapt e ca ironia, la Gran, se transforma fie i
