„Etc.“, „carmen“, „no name“. De trei colectii underground m-am ocupat in – vai – ultimii zece ani. Nu o sa incep acum o discutie despre cum ar fi putut evolua lucrurile daca… Voi ramine la prezent, accentuind doar faptul ca proiectul are continuitatea si, cred, forta sa mearga mai departe. Vorbe mari? Nu, doar simple constatari statistice. Pentru ca, vrind-nevrind, statistica incepe sa conteze pe piata editoriala. Cu cine defilam, cum ne impunem, cind si mai ales citi vin la noi si nu la ceilalti, care sint ai nostri si care au ramas ai lor, citi intra la gramada.
Aerul boem al editarii la norma a trecut, experimentele nu mai figureaza in – deja – politicile editoriale solide. Voi fi transant pina la un nivel greu de acceptat. Daca proiectul a pornit la drum dintr-o joaca (ideea de a-mi „edita“ prietenii) si s-a vrut o gluma/palma/farsa (parodierea unui sistem preocupat mai mult de carti decit de cei care le scriu), in ultima vreme frustrarea neascunsa de a nu putea patrunde in grupul select al specialistilor editurilor consacrate m-a indreptat spre un plan editorial concret. Nu doar unul subversiv.
- Poezia underground
Doua ar fi punctele de rezistenta ale underground-ului (imi pare rau, nu pot explica de ce am ales termenul de underground si nu orice altceva, este un element prea personal pentru a fi explicat, tot ce pot spune acum e ca, paradoxal, are sens):
n libertatea totala acordata autorului (tiraj nelimitat, incepind de la 300 de exemplare, de la o suta in sus revenindu-i – lipsa oricarei cenzuri, lipsa unor reciprocitati organizationale – acestuia obligativitatea de a participa, poza sau face act de prezenta pentru institutia care tipareste volumul, de unde si absenta unui contract sau a vreunui angajament prin care autorul sa mentioneze macar aparitia in aceasta colectie, ceea ce duce, fara indoiala, la inghitirea cu
