Pentru ce cultura minorităţilor? - mi se pune această întrebare într-un spaţiu cultural, care în ultimele trei-patru decenii şi-a schimbat în mod radical imaginea. Mă refer la Transilvania saşă, care nu mai există. Nu mai există în timpul prezent. Saşii de astăzi rămaşi aici, ori eventual repatriaţi după 1989, trăiesc într-un trecut ce se destramă zi cu zi. Parcurgînd cu un autovehicul ori cu trenul fostul ţinut săsesc din Transilvania, care chiar şi în vremurile cele mai întunecoase ale dictaturii insufla o oarecare autonomie, o şansă, oricît de vagă, de a trăi altfel, întreg ţinutul deci, satele şi oraşele cu comunităţile lor extrem de bine organizate, răspîndeau, propuneau, sugerau perspectiva diferenţei. O şansă, iată - într-un fel precară, în anii '80, spre exemplu -, a rezistenţei prin diferenţă, ce nu se rezuma, accentuez acest lucru, la identitatea etnică. Este de-ajuns să parcurgi ţinutul săsesc de după cataclismul emigrării saşilor din Transilvania: vei putea consemna încă o dată faptul că o cultură nu se poate conserva; încetul cu încetul, arhitectura locului, stilul aparte de a crea un spaţiu al habitatului, un spaţiu în care noţiunea de cultură, spre exemplu, poate să aibă vreun sens, îşi va schimba faţa, se va muta pe zi ce trece din timpul prezent în timpul trecut din ce în ce mai îndepărtat, se va transforma dintr-o cultură a prezentului continuu într-una a culturii comemoratoare a mai mult ca perfectului. Locuitorii noi ai ţinutului, vrînd-nevrînd, îşi vor dezvolta multă vreme o identitate ambiguă, identitatea imigrantului pe de o parte, şi a celui care trăieşte, în termeni politico-administrativi, în ţara lui. Spaţiul săsesc pentru ei este unul străin, străin şi sălbatic, iar efortul de a-l face locuibil prin domesticirea necunoscutului, transformarea existentului căzut în vacuumul istoriei, se va înfăţişa, vrînd-nevrînd, ca şi distrugerea form