Zilele trecute, cind cu meciul Steaua-Rapid, mi-am adus aminte de unul dintre jocurile preferate ale copilariei, „Flori, fete, filme sau baieti, artisti sau cintareti“, unde, de multe ori, artistii erau inlocuiti cu fotbalisti. M-am intrebat de ce, cu totii, fete sau baieti, fara deosebire, tineam cu o echipa, aveam jucatori preferati (Ducadam, Böloni, Lacatus, Balint erau eroii mei si tineam, bineinteles, cu Steaua), de ce ne ciondaneam si ne luam la harta cu altii (de cele mai multe ori, in cazul meu, cu dinamovisti). Asta pe vremea cind nici nu intelegeam foarte bine ce se intimpla pe terenul de joc.
De ce fotbalul avea o asemenea putere de agregare si segregare asupra unor copii? Privind in urma, imi dau seama ca si atunci, ca si acum, ceea ce conta era sa fii intr-o tabara, sa impartasesti alaturi de ceilalti aceeasi „mistica fervoare“ (si nu exagerez, ginditi-va numai la toate violentele si vandalismele de pe stadioane si strazi, adevarate razboaie „religioase“, ce mai?). O solidaritate tribala, totemica, care pare sa miste resorturile umane cele mai profunde.
Si totusi, asta nu explica pe de-a-ntregul nebunia, isteria colectiva contemporana. Dincolo de dorinta de a fi impreuna cu ceilalti, de a impartasi o credinta, de a te afla intr-o tabara, de a-ti construi in felul asta o farima de identitate, ceea ce-i face pe oameni sa se implice intr-atit in lumea agitata a fotbalului, sa devina suporteri infocati, indiferent de virsta, clasa sociala sau bunastare, este insasi viata spumoasa si plina de antren a acestui sport. Vedetele fotbalistice duc o viata tumultuoasa, plina de rasturnari spectaculoase, apar la televizor, cistiga averi si-si construiesc vile magnifice in cine stie ce tinuturi exotice, au tot felul de aventuri erotice cu femei superbe, adica o viata demna de invidiat, o viata la care rivneste aproape orice muritor.
Pa
