Rari sînt oamenii care trăiesc din şi pentru întîlnirile fundamentale pe care viaţa le organizează, în strînsă complicitate cu providenţa fiecăruia. Cei mai mulţi dintre noi nu au întîlniri, ci doar încrucişări utile, "contacte". Pentru a trăi o întîlnire, ai nevoie de conştiinţa clară a ceea ce aştepţi şi a ceea ce te aşteaptă. Îţi trebuie un simţ aparte: acela care fixează, în misterul altuia, soluţia de sondare a misterului propriu. Nimic mai simplu decît să ratezi o întîlnire: biografiile noastre abundă în asemenea eşecuri, vanitos nemărturisite. Şi, paradoxal, nimic mai "simplu" (în sens spiritual) decît să reuşeşti o adevărată întîlnire: îţi trebuie doar nostalgia ei, aspiraţia ei frustrată, dorul după un chip care ţi se arată pentru a-ţi transmite un mesaj. Cînd asemenea prealabile psihologice se reunesc, întîlnirea e deja recunoaştere, încredinţare garantată şi fapt desfăşurat.
În fond, tema întîlnirii derivă din aceea a maestrului. Nu simetria e legea întîlnirilor majore, ci condescendenţa, adică starea "kenotică" asumată de subiect şi consacrată prin iubirea, niciodată plană, dintre "iniţiator" şi "iniţiat". Nu cauţi, ci eşti găsit. Nu provoci şi nu revendici: eşti inventat ca interlocutor, exaltat ca partener, adeverit ca martor al unei deschideri.
Nu cunosc pe cineva mai talentat în acest sens decît Anca Manolescu. Ea posedă, aş spune fireşte, o multitudine de daruri pe care nu încetează să ni le ofere, cu o generozitate exemplară: inteligenţa superioară, cultura clădită cu materiale de primă calitate, perseverenţa studioasă, înzestrarea stilistică şi acurateţea conceptuală, economia sobră a discursului şi bucuria de a savura sursele sapienţiale, o intransigenţă aplicată sieşi, fără pic de ostentaţie morală, dar şi o discreţie netrucată, care protejează, sub aparenţa răcelii, seriozitatea angajamentului religios...
În lectura mea, acea
