Visul oricărui român e să se distreze la slujbă. Traian Băsescu l-a împlinit. El a reuşit încă o dată imposibilul: să arate că pînă şi Preşedinţia poate fi o sinecură. Pentru cei mai puţin avizaţi, sinecurismul n-are nici o legătură cu securismul. În limba engleză, astfel de cuvinte, care seamănă la înfăţişare, dar n-au nici o legătură de înţeles, se numesc false friends, adică prieteni falşi. Apropo de falsitate: e exact sentimentul pe care îl ai cînd scrii despre un om pe care l-ai votat ca prieten şi pe care îl descoperi inamic. Nu al democraţiei şi nici al presei, ci doar al bunului-gust.
Apropo de prost gust: nu l-a inventat Băsescu. El doar îl foloseşte, cum a folosit şi alte teme: cu detaşare şi o anume ironie. Ştii exact că nu-l place neapărat pe Becali, vezi cum îţi face cu ochiul complice, peste paharul de şampanie. Însă nu poţi să nu recunoşti că imaginea e o capodoperă. Peste ea, în clasamentul kitsch-ului, nu poate fi decît carpeta cu căprioara care bea apă, în timp ce vînătorul o pîndeşte de după un copac. Da, carpeta aia de pe peretele cu icoană. Sub care ţăranul suburban a pus casetofonul Pawasonic, adus de urmaşii marinarilor de altădată. Totul se leagă, chiar şi cînd nu eşti paranoic.
Traian Băsescu evoluează spre destinul unui abţibild. Îl poţi pune pe orice lucru trist şi-l va înveseli. El a reuşit să facă dintr-o slujbă plicticoasă, care cere ritual de gheişă (bine stăpînit altminteri de veteranul Iliescu), un job de disc-jokey. Traian Băsescu face mixaje într-o discotecă politică, mare cît Casa Poporului, în care mulţimea nu dansează după cîntece, ci după vorbe. Sau chiar imagini, că tot spun mai mult decît 1.000 de cuvinte, fără să fie nevoie chiar să cunoşti atîtea! Nici Milu şi nici Ilici nu şi-ar fi închipuit niciodată că şpriţul televizat poate aduce zece puncte la simpatie, fără să spui o vorbă (adăugaţi cinci puncte, dacă o
