Pentru orice popor, aplicarea legii este un exerciţiu de sinceritate. Faptul că Statul aplică legea înseamnă că, prin toate mijloacele, veghează la respectarea ei. Faptul că Cetăţeanul aplică legea înseamnă că, în orice moment, consimte la respectarea ei.

Dar dorinţa sinceră de a pune legea în aplicare, atît prin forţa de coerciţie a Statului, cît şi prin asentimentul cetăţeanului, se manifestă cel mai bine la nivelul mentalităţilor. Cu alte cuvinte, oricît de bune ar fi legile şi oricîte gesturi lăudabile am face, ne trădează proverbele, zicătorile şi cimiliturile.

Căci nu poate aplica riguros o lege, oricît de fericită, un popor care zice:

Hoţul neprins e negustor cinstit.

Nu vă faceţi iluzii, nu este aşa cum pare, o formă vulgară a prezumţiei de nevinovăţie, ci invers, o formă perversă a prezumţiei de hoţie.

Dacă prezumţia de nevinovăţie este un îndemn la apărarea demnităţii (orice om e cinstit, pînă la proba contrară - cum spune principiul juridic), prezumţia de hoţie este un îndemn la mimarea demnităţii (furaţi cu dibăcie şi veţi fi onorabili - cum spune de fapt proverbul).

Şi mai zice poporul:

Ocazia face hoţul.

Adică, vezi doamne, toţi am fi hoţi dacă am avea prilejul. Şi de aici pînă la a pîndi sau chiar a crea momentul potrivit, nu mai e decît un pas.

Şi iar zice poporul:

Cel fără de lege, mai bine culege!

Aceasta este consacrarea însăşi a hoţiei ca virtute. Altfel spus, furaţi că vă foloseşte, furaţi că nu veţi regreta, furaţi că nu există bucurie mai mare.

Şi, în sfîrşit, se resemnează poporul:

Hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu două.

Aici atingem dimensiunea religioasă. Sigur că e păcat să furi. Dar, parcă nu-ţi vine să renunţi cînd te gîndeşti că păcătosul cel mai mare nu e cel care a luat, ci cel căruia i s-a luat.

Exemplele ar putea continua şi merită să ne întrebăm ce anume