(Steven Patrick) Morrissey. Sau, cum singur a zis, Irish Blood, English Heart. Sau marele iubitor de glam şi preşedintele fanclub-ului britanic New York Dolls. Sau poetul nr. 1 al muzicii pop/rock. Sau una dintre puţinele celebrităţi realmente cultivate, pasionate de literatură&cinema - la care nu ezită să facă nenumărate referinţe/trimiteri în propriile creaţii. Sau cel mai mare fan Oscar Wilde în viaţă şi autor al unui James Dean Is Not Dead. Sau creierul&sufletul celei mai mari trupe optzeciste, rămase pînă azi standardul (practic intangibil) la care se raportează orice interpretare cu pretenţii de guitar pop. Sau cel mai excentric, straniu, singular (şi epitetele ar putea continua, liniştite, la nesfîrşit, pentru că omul chiar se sustrage oricărei tentative de etichetare) (anti)star rock. Bestiile de la Salon.com i-au făcut cîndva un portret cu cel mai bun titlu pe care s-a gîndit cineva să i-l asocieze vreodată - The Sex-Symbol without Sex, prea savuros şi multi-semantic ca să încerci măcar să îl traduci.

Dear God, Please Help Me, cum poţi scrie despre Morrissey?! Cum să găseşti cuvinte demne de omul ale cărui fraze, drapate în acorduri de chitară (şi, mai nou, orchestraţii aranjate de legendarul Ennio Morricone), frizează perfecţiunea şi tind să îţi răsară în minte înaintea celor personale? La asta mă tot gîndesc de vreo două săptămîni, din clipa cînd am ascultat prima dată Ringleader of the Tormentors, ultimul lui album, care tocmai s-a lansat oficial. Şi de cînd am văzut autoironicul videoclip la "You Have Killed Me" (primul single), genială pastişă a concursurilor gen San Remo, în care Morrissey pare să-şi asume/consfinţească reinventarea în chip de crooner, perfect conştient, şi indiferent/amuzat la categorisirile pe care "specialiştii" s-au obişnuit să i le ataşeze.

Şi cu cele 12 piese sunîndu-mi continuu în cap de-atunci, răs-audiate şi ana