Stranie reprezentare a ideii de forta trebuie sa aiba cei care au inventat formula „Moliceanu“, menita sa ia in deridere prestatia de pina acum a premierului Tariceanu. Stranie, dar nu inexplicabila, intr-o tara in care personaje precum Corneliu Vadim Tudor sau Gigi Becali trec in ochii opiniei publice drept „barbati puternici“, „razboinici“ si, neaparat, „salvatori“ ai bietei tarisoare. Pentru mentalul colectiv, sensibil la frecventele manifestari de forta ale celor doi „politicieni“ sus-numiti – dar si ale altora, eiusdem farinae –, sobrietatea (indiferent ca se manifesta in limbaj sau in comportament) este perceputa ca slabiciune, iar refuzul de a raspunde unor atacuri imunde cu aceeasi moneda pare dictat de neputinta. Injuratura neaosa, balacareala in vazul si auzul lumii, hahaiala (brand prezidential) mustind de complicitate cu „poporul“, ca si trasul de sireturi, la ore de virf, cu tot felul de vip-uri efemere au mult mai multe sanse de a trece drept insemne ale masculinitatii decit discretia, seriozitatea, atitudinea reticenta si limbajul civilizat.
Intr-o lume care, atunci cind nu citeste Libertatea, Averea sau VIP, priveste ore in sir emisiunile cu iz de mahala transmise in direct de diverse televiziuni „de familie“ (o excelenta radiografie a modului in care functioneaza relatia dintre o televiziune de apartament si publicul sau a facut Petre Barbu, in romanul Blazare), gloriile de mucava, croite pe stadioane si in obscure studiouri TV, incearca din rasputeri sa se legitimeze printr-un discurs „tare“, inevitabil bintuit de stafia autoritarismului. Atributele unui astfel de discurs, promovat cu asiduitate nu doar de personaje precum „Tribunul national“ sau „Razboinicul luminii“, ci si de presedintele Basescu, pun in evidenta o serie de obsesii si complexe nationale, create de comunism si amplificate in ultimii saisprezece ani: tema bunului roman