Îmi doresc să trăiesc într-o ţară în care, şapte zile din şapte, să mă plictisesc. O ţară în care surprizele să fie rarissime, în care dezvăluirile să fie floare rară, în care predictibilitatea să fie regulă. O ţară în care într-o viaţă de om să nu apuci nici o revoluţie (spre deosebire de ţara în care tatăl meu, născut în 1938, a prins, fără mare efort, chiar trei: o revoluţie legionară, una comunistă şi alta anticomunistă), o ţară în care telejurnalele să nu fie mai stranii decît ficţiunea cea mai avîntată.
Ţări de acest gen există. Una este Canada, despre care am mai scris. Ce fericit şi ce plictisit am fost acolo! Am citit ziare, am privit la televizor - şi nici o pagină, şi nici o emisiune nu m-au surprins; ba, acolo, o pagină de ziar sau o imagine de pe ecran te conduc, în cinci minute, spre o stare de graţie greu descriptibilă: ridici braţele în sus..., îţi întînzi mîinile sub ceafă..., împreunezi degetele..., ridici bărbia spre tavan... şi te întînzi calm, zîmbitor şi plictisit, pînă simţi cum fiecare muşchi al spatelui se descarcă de tensiune. Şi - cum spuneam - asta se întîmplă zi de zi, şapte zile din şapte, cel puţin de cîteva ori la fiecare 24 de ore.
Cineva mi-a spus despre Anglia că plictiseala din ea n-are egal pe lume! Totul e previzibil acolo! Premierul Blair are cîte un botez pe fiecare mandat; în a treia zi a Turneului de la Wimbledon, anual, plouă întotdeauna după-amiaza; prinţul moştenitor nu va moşteni nimic (coroana mergînd - toată lumea ştie - către fiul său cel mare); la cursele de cai de la Ascot aceleaşi familii ocupă aceleaşi locuri în tribune de un secol şi ceva (şi totuşi, se mai găseşte un loc pentru oricine vrea să vadă evenimentul); David Beckham îşi înşală invariabil soţia în fiecare toamnă, iar ea, invariabil, primăvara lansează un parfum, o tunsoare sau o biografie neautorizată; dacă nu-s conservatorii la putere atu