Cum in România se precipita gasirea „dovezilor“ pentru incriminarea comunismului ca regim criminal-despotic totalitar, iar conducerea superioara a tarii solicita un raport-sinteza stiintifica, sintem obligati sa resuscitam, minimal, viata-(noastra)-muzicala-in-comunism. Sigur ca lucrurile au avut coloraturi specifice si accente diferite de la tara la tara, dar, una peste alta, regimurile de „democratie-populara“ au impus rigorile estetice realismului socialist, atunci cind comanda si sarcinile de partid n-au fost directe, brutale si fara echivoc estetic. Muzica a devenit, in primul rind, un mijloc de propaganda si educare a maselor pe noul fagas ideologico-cultural. Victoria sistemului si a odioaselor slugi ale partidului comunist nu a fost usoara si nici deplina.
Sub numeroase forme, adevaratii creatori au reusit, cu mari compromisuri sau subterfugii de tot felul, sa „pacaleasca“ vigilenta cerberilor si sa dea opere viabile sub raport estetic. Dincolo de sincopele grave si tragice ale istoriei. in URSS, in România sau in celelalte tari ale lagarului socialist. S-a scris si se va mai scrie, poate mai profund si detasat, despre fenomenul vicierii grave a actului artistic muzical in timpul comunismului. Un exemplu concludent si dramatic, dar si sugestiv in acelasi timp, prin urmarile asupra unei biografii contorsionat-tumultuoase, ar fi compozitorul rus Dmitri Sostakovici. Profitam de acest exemplu pentru ca in septembrie se vor implini o suta de ani de la nasterea acestuia.
Viata si opera lui muzicala n-au avut o viata prea usoara sub dictatura proletariatului. Laudat si criticat, ridicat in slavi si abandonat, traind in suspiciune, teroare si temeri de tot felul, marele compozitor a fost o victima directa a comunismului. Devenit „reprezentant de frunte“ al scolii componistice sovietice, Sostakovici a beneficiat de toate onorurile, dar si de
