Până în prezent, despre cartea mea, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), apărută la sfârşitul anului trecut la Editura Maşina de scris, s-au publicat, în ziare şi reviste, unele vizibile, altele obscure, aproape 150 de articole, însumând 900 de pagini (considerând că o pagină numără 2.000 de semne). Ştiu aceasta nu pentru că aş fi narcisist şi aş contabiliza ce se scrie în legătură cu mine, ci pentru că o editură mi-a propus să alcătuiesc un volum cuprinzând reacţiile critice la Istorie, din primul an de după apariţia acesteia.

Aproximativ şaizeci la sută din articole sunt nefavorabile, scrise într-un limbaj de o violenţă rar întâlnită şi aparţin, toate, unor autori pe care nu i-am inclus în cartea mea. Semnatarii acestor articole consideră Istoria lipsită de orice valoare, iar unii dintre ei protestează, în acelaşi timp, vehement, împotriva faptului că au fost ignoraţi. În felul acesta, apare o contradicţie irezolvabilă: cum poate cineva să regrete că nu figurează într-o carte demnă de dispreţ?

Dintre toate aceste diatribe furibunde se remarcă o scrisoare pe care mi-a trimis-o prin poştă un autor din Panciu, Ionel Bandrabur (absent, şi el, din Istorie). Este un fel de blestem la adresa mea, o proorocire a morţii mele iminente, ca urmare a fărădelegii pe care am săvârşit-o trecându-i sub tăcere opera. N-am citit ceva mai cutremurător. Nu am mai simţit niciodată revărsându-se asupra mea atâta ură ca atunci când am citit această scrisoare. Textele unor pamfletari mereu surescitaţi (ca Laszo Alexandru sau Grid Modorcea), care şi-au făcut un fel de profesie din denigrarea, într-un limbaj vulgar, a unor persoane publice, au ceva burlesc-inofensiv şi sunt mai degrabă hilare, amintind de temperamentul violent al Miţei Baston. În schimb, scrisoarea pe care mi-a trimis-o profesorul de română (acum pensionar) din Panciu este sinistră