Cum poate ajunge un cititor neprevenit să-l descopere pe Radu Albala ? Ce-l poate determina să citească Desculţe sau Făpturile paradisului, doar întâlnindu-se accidental cu ele ? În ce mă priveşte, câteva eseuri ale lui Alexandru Paleologu legate de cuvintele şi muzicile mateine m-au pus pe cale. Aproape toate, nişte superbe dialoguri exegetice cu Albala. De aici începând, tot restul: născut la Bucureşti în 1924 şi îndrăgostit de el ca Joyce de Dublin, traducător al istoricilor latini, dar şi al lui Cantemir, Casanova sau Queneau, biograf al lui Antim Ivireanul şi evlavios cititor al lui Mateiu Caragiale, debutând în proză cam o dată cu optzeciştii (1984) dar fără a fi defazat. Şi un pic mai mult: personaj distinct şi domn ireproşabil în anii cenuşii ai comunismului, revendicându-şi numele când din arabul El Bala (cel falnic, cum aflăm din frumoasa postfaţă a lui Radu Cosaşu), când dintr-un ipotetic duce de Alba Iulia.

La 12 ani de la dispariţie, Editura Humanitas îl reeditează (Femeia de la miezul nopţii şi alte povestiri desculţe), într-un gest - din nou - deloc retrograd. Pentru că graţia neperisabilă a prozelor lui Radu Albala este egal depărtată de toate epocile, aristocratică şi misterioasă. Singurele riduri sunt acelea, implicite, ale unei tălpi de femeie dansând. Un fragment ca acesta, de două ori livresc şi de două ori galic ca pasionalitate, rămâne practic oricând la fel de puternic: ,...sărind pe prichiciul ferestrei, ţinându-se cu o mână de cremonă şi cu cealaltă drapându-se cu perdeaua, iarăşi stop-cadru, iarăşi aplauze, dar iată că era din nou pe masă şi călca, de rândul acesta cu nonşalanţa prinţului Mâşkin, aruncând pachetul de ruble în flăcări, călca aşa, cu talpa goală cu toată talpa, peste fise, monede şi bancnote, ba chiar apuca, scarabei roşii pe verdele postavului, cu degetele de la picioare câte o monedă şi, întrebându-ne din ochi