Ochii inginerului fiind foarte obosiţi de atâta veghe şi de calcule, el îşi trece des mâna peste faţa stoarsă, crispată. Ciudat lucru în fizionomia unui om. Când cineva intră grăbit în baracă, să-i pună o întrebare, întinereşte speriat, ca şi când, ştiind în ce formă proastă este, s-ar teme să nu fie prins cu reflexele creierului slăbite. Iar asta, mişcarea bruscă de recăpătare a întregului randament intelectual, îi dă feţei o expresie nouă, pe care nu i-o cunosc şi care cu siguranţă este a vârstei şi puterii adevărate.
Pe urmă, cel ce intră şi capătă răspunsul, dispare, şi rămânem iar singuri, faţă în faţă, în baraca scundă cu tavanul de lemn, în care stăm ca într-o cutie de chibrit cu beţele arse.
în gemuleţul sărac, o muşcată prăfuită, distrusă de soare, trage la noi cu urechea.
Cu mine, inginerul poate să lase cârma, în voie, să vorbească de altele, mai scăpând din strânsoarea faptelor imediate...
De pildă, obsesia lui că, în emisfera de nord a planetei, fluviile bat în malul stâng din cauza mişcării de rotaţie. Ca Dunărea noastră... Şi disting în privirea lui o mică, infinitezimală fărâmă de râs, o ironie abia mascată, că nu-i vorba de ceea ce amândoi ne închipuim că este, ca un dictat, ca un blestem, fir-ar să fie, nu. în sensul că noi doi am face politică... Dar asta-i situaţia cosmică. Pur şi simplu, mişcarea de învârtire a pământului ne azvârle-n partea ailaltă. Noaptea, pe batardou, ai senzaţia asta. Ştiţi cum e, zice, când o maşină ia curba, şi corpul tău se apleacă în partea opusă virajului... Că şi Exupery, culcat pe o dună în Sahara lui, nu ştiu de ce a lui, singur, sub constelaţiile Africii, noaptea, cu spinarea lipită de nisipul răcit, simţea ,cum întoarce planeta", inerţia, împotrivirea trupului la viraj...
Şi întunericul se lasă peste şantier. Bezna, numită... de pomină,... din Ba
