Victor Valeriu Martinescu poate aspira la gloria baudelairiană de a nu fi înţeles. El, ca avangardist singuratic, situat în afara oricărei grupări, s-a şi instalat cu satisfacţie în acest rol de scriitor ciudat, care, de fapt, nici nu vrea să fie înţeles, pentru că nu ar avea cine să-l înţeleagă: toţi cititorii sunt nişte proşti sau nişte stupizi, ca să nu mai vorbim de cititoare. Acest discurs negativ împotriva cititorilor revine ostentativ în cartea sa din 1943, Cocktail, imposibil de clasificat. Autorul o numeşte simplu ,scriere", atât în dedicaţia către sine însuşi, ca singurul demn de ea (,închin această scriere singurului meu prieten şi camarad de arme spirituale, victor valeriu martinescu, în semn de pioasă recunoştinţă şi de suveran dispreţ" etc.), cât şi în explicaţia introductivă. Ne informează că a mai tipărit (mai degrabă a multiplicat) din această carte 31 de exemplare în urmă cu câţiva ani: ,numai 31 de exemplare - şi acestea hors commerce - dat fiind nivelul de înţelegere pur intelectual al publicului cititor de ieri, de azi şi de totdeauna". Într-un post scriptum la prefaţa ediţiei din 1943 (singura atestată), declară ironic, pentru a risipi orice confuzie, ,că scrierea de faţă e un superroman de hiperanaliză ultraintrospectă". O serie de avertismente, scrise cu litere mari pe câte o pagină de carte, ne întâmpină cu o cascadă de sfidări: ,Cine mă citeşte îmi face onoare, cine nu mă citeşte îmi face plăcere"; ,Persoanele cu nervi slabi, suferinde de insuficienţă prematură a glandelor endocrine şi de pronunţată debilitate intelectuală, sunt insistent rugate a nu citi scrierea de faţă. Autorul nu răspunde de eventualele accidente mintale"; ,Voi, cari cutezaţi a citi acest super-roman, lăsaţi-vă acasă prostia" etc. Un alt aviz cere să nu fie luaţi în seamă criticii literari, huliţi în carte, alături de universitari, şi ponegriţi de către autor de câte ori