"Sînt un produs al lecturilor în catacombe"

70 de ani împliniţi merită o discuţie, mai ales cînd poetul şi criticul cu care alegi să stai de vorbă poartă tinereţea, pînă tîrziu, ca pe superba încăpăţînare de-a putea spune orice. Aşa l-am găsit, într-un interviu epistolar, pe Gheorghe Grigurcu: cu mare ţinere de minte, atunci - nu rareori...- cînd prezentul dă trecutului tribut, cu şi mai mare băgare de seamă la ce se tot întîmplă acum, aici, în viaţa neliniştită a breslei. N-aş putea, fapt fiind că prezentarea mi-o cam cere, să-l cuprind în altă etichetă decît cea pe care o aşază nişte versuri ale unuia din cei doi "mari" pe care-i pomeneşte: "nu-mbătrîneşte în noi stropul de sînge/ nici inima cît bate, nici patima...". Mai ales patima, frumoasa patimă a părerilor pe şleau, căreia toate i se permit, chiar şi cînd nu toate i se iartă...(S.V.)

Apocalipsa în stare de comedie

Cum era, domnule Gheorghe Grigurcu, studenţia dumneavoastră ,clandestină", între Arghezi şi Blaga?

Dacă ne gîndim bine, orice studenţie poate fi într-o anume măsură ,clandestină", atunci cînd ascunde tensiunile unei vocaţii, ,complotul" unei realizări interioare. E ca o apă cu un curs subteran ce aşteaptă să iasă la lumină. Din păcate, atît liceul, cît şi studiile universitare s-au plasat, pentru mine, în anii '50, cei mai deplorabili ai învăţămîntului românesc. Formaţia noastră avea loc pe două planuri: pe de-o parte, factorii instrucţiei care se aflau la suprafaţă, trecuţi prin filtrele vigilenţei de partid, marcaţi de-o ideologizare vulgară, pe de alta, lecturile din ,subterană" ale unor cărţi interzise (există două volume apărute în epocă, dintre care unul foarte gros, intitulate chiar aşa: Publicaţii interzise). Evident că pasiunea mea pentru poezie, de timpuriu trezită, m-a îndreptat către cei doi ,mari" ai literelor noastre interbelice, Argh