Categoric, în literatura română de după căderea comunismului s-au petrecut cîteva mutaţii majore. Una dintre acestea, tot mai vizibilă la reprezentanţii ultimei generaţii de scriitori, este atrofierea capacităţii de a admira scriitorii mai vechi, pierderea bucuriei întîlnirii cu maeştrii care, într-un fel sau altul, le-au marcat anii de formare. Orgolioasă şi suficientă sieşi, generaţia ieşită din mantaua lui Marius Ianuş şi-a făcut un titlu de glorie din aruncarea peste bord a tot ceea ce iese din tiparele propriului program şi din sfărîmarea (prin ignoranţă) idolilor generaţiilor anterioare. Demitizarea este cuvîntul de ordine, iar vechii maeştri contează doar în măsura în care scrisul lor mai are puncte de interferenţă cu noua estetică.

Pe acest fond de emancipare a tinerei generaţii, de revoltă împotriva valorilor canonizate, o carte precum Luciditate şi nostalgie de Dan Ciachir are darul să descumpănescă. Ea este un anacronic exerciţiu de admiraţie, o reverenţă smerită făcută unor scriitori care, prin operele lor şi prin miturile ţesute în jurul personalităţii lor au marcat formarea intelectuală şi devenirea scriitoricească ale autorului.

Dan Ciachir se poate considera un om fericit. În anii '80, cînd cultul familiei Ceauşescu dobîndise accente groteşti, tînărul scriitor a avut şansa de a se familiariza cu operele lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Nae Ionescu. Impactul a fost cu atît mai mare cu cît toate aceste cărţi erau la vremea respectivă fructe interzise. Chiar dacă numele lui Eliade şi Cioran începuseră să circule, inclusiv în revistele de cultură din ţară, operele lor nu erau foarte uşor de găsit. De aceea, de multe ori, în mediile culturale, numele lui Eliade şi Cioran erau rostite cu mult respect, aveau forţa de impact a mitului, dar rareori în spatele acestor prosternări intelectuale se putea ghici frecventarea cu asiduitate