Un sfat: nici un rau fara ipocrizie! Datoram aceasta lectie ampla istoriei noastre recente si autorilor ei emeriti. Ea nu e o suma de acte politice, iar ei nu sint o generatie politica. Proiectul lipseste.
Viziunea e tot acolo. Avind totul de ascuns si nimic de afirmat, oamenii care au facut Romania post ’89 au prelungit si au perfectionat trasaturi de caracter, nu idei fertile. Ce ar fi fost violenta lui decembrie ’89 fara pretentia revolutionara? O lovitura de stat. Ce ar fi ramas din tranzitie fara vorbaria inalta despre tranzitie? Subdezvoltare.
De fiecare data camuflajul si geniul cameleonic au luat-o inainte si au impus realitatea de fapt. Singura realitate a universului romanesc: setea de conservare.
Fireste, nimic nu putea ilustra mai bine tehnica absoluta a ipocriziei colective decit legea lustratiei. Povestea acestei oglindiri de sistem intr-un text de lege a pornit acum 16 ani, stirnita de efortul naiv si generos al unei minoritati. Autorii Proclamatiei de la Timisoara erau sinceri, nu versati.
Citit astazi, textul Poclamatiei e greu de urmarit fara un zimbet. Si fara o lacrima. Caci, desi lipsiti de instrumente, acei oameni au inteles, instinctiv, pericolul: setea de conservare. In anii care au urmat, initiativa lor a fost usor de impachetat in uitare.
Reaparitia proiectului, dupa 16 ani de dominatie pietrificata, spune un singur lucru: sistemul construit in ’89 se simte atit de consolidat, incit isi poate permite sa mimeze acte morale. Caci legea lustratiei nu mai poate sterge nimic. Ion Iliescu e un om realizat. Opera sa va fi curind admisa in Uniunea Europeana.
Dupa 16 ani, plus anii ce se vor pierde cu protocoale si comisii de aplicare, lustratia e un act ratat. Nomenclatura a absolvit cum laudae o epoca si investeste, deja, de la pensie in studiile si firmele copiilor.
