Printre personajele noastre literare se numară, cu oarecare frecvenţă, deşi adesea doar cu roluri episodice, necuvîntătoarele. Între ele, cîinii au, cred, locul din frunte, pentru că sînt cei mai inteligenţi, fideli şi binevoitori prieteni patrupezi.

Nu este lipsit de importanţă pentru un scriitor să-i înfăţiseze şi să-i denumească aşa cum se face cu orice personaj, fie el şi de importanţă mai mică în acţiunea la care participă. De asemenea, personajele umane pot fi mai uşor caracterizate, dacă se are în vedere atitudinea lor faţă de animale şi, în special, faţă de cîini (duioasă, agresivă, nevricoasă etc.).

Probabil cel mai celebru exemplar canin din literatura română este unul extrem de antipatic: Bubico. O şi sfîrşeste rău, nenorocitul, aruncat din tren pe fereastră în noaptea neagră, taman cînd vagonul trece pe un pod... Numele lui vine de la franţuzirea germanului Bubi. Dar pe rivalul său (al ofiţerului Papadopolinii) îl cheama, belicos, Bismark. Într-adevăr, botezarea cîinilor cu nume celebre spune ceva despre dorinţa de a se fuduli a stapînilor, iar într-un cunoscut roman postbelic, autorul (D.R. Popescu) are o întreagă teorie despre asta şi cîinii se cheamă chiar Napoleon şi Cezar.

Nume mitologic poartă, cam fără rost, pînă şi blîndul Patrocle al lui Sadoveanu, în timp ce cîinii din Baltagul sau Ochi de urs, tot de Sadoveanu, au nume normale în mediul unde trăiesc. Oierii îşi botează şi azi cîinii Pintea, Gruia, Bîrzan. }ăranii de la cîmpie însă, mai ghiduşi se vede, le pot zice, ca în proza lui Marin Preda, Ghimeaşcă sau Duţulache - al lui Moromete, cel care fură brînza. Nu avem nici o îndoială că unii cîini din Siliştea trebuie să se fi numit astfel.

În romanul Groapa, Eugen Barbu consacră un capitol întreg intitulat "Săptămîna brînzei" ritualurilor de împerechere ale cîinilor şi pisicilor în groapa Cuţari