Dragă Gabriel,
Ţi-am parcurs cu vie curiozitate textul din aLtitudinile lefteriene, cu un interes sporit de prezenţa numelui meu în titlul articolului: Amintiri despre Mihaela Miroiu, pentru cititorii lui Mircea Mihăieş. Am vibrat în faţa elanului tău nostalgico-sentimental, m-am bucurat să aflu detalii despre întâmplări pline de sens din anii ceauşismului, am apreciat, ca întotdeauna, generozitatea gândului tău, am jubilat să descopăr vocaţia unui viitor memorialist ce va avea, cu siguranţă, de spus lucruri palpitante generaţiilor viitoare.
M-am familiarizat - atât cât îţi permite o coloană şi jumătate de revistă - cu mediul în care trăiai la sfârşitul anilor şaptezeci şi la începutul anilor optzeci şi am constatat că porţi încă amintirea melancolică a unor împrejurări
ce-şi vor fi avut, negreşit, un anume farmec. Am fost sincer mişcat să aflu cât datorezi soţilor Miroiu şi cât de apropiaţi sufleteşte ţi-au rămas până în ziua de azi.
Nu înţeleg, însă, de ce m-ai luat tocmai pe mine drept pretext al excursului tău liric. Pentru că motivul invocat, şi anume, că într-un articol al meu din ziarul ,Cotidianul" ţi se pare că recunoşti o aluzie (mârşavă, desigur!) la Mihaela Miroiu n-are absolut nici o întemeiere. Cu toate acestea, scrii, negru pe alb, că împreună cu ,mulţi alţii, incluzându-i pe studenţii şi doctoranzii Facultăţii de Ştiinţe Politice" aţi ,identificat-o" pe Mihaela Miroiu în referirea la o anumită categorie de foşti activişti care s-au reconvertit convenabil la activităţi mai mult sau mai puţin lucrative.
Mi-am recitit articolul (intitulat ,Comunismul fără comunişti") şi, cu toată smerenia, întreb: unde e, rogu-te, trimiterea la Mihaela Miroiu? Sub ce formulă kabbalistică îi voi fi ascuns numele? Nu-mi propuneam, scriind acele rânduri, decât să subliniez o evidenţă: şi anume, că foarte mulţi
