Cînd m-am decis să scriu rîndurile de faţă pe marginea jurnalului lui M. Sebastian, n-am făcut-o în intenţia de a mă alătura aprecierilor despre însemnătatea acestui document pentru înţelegerea unei întregi epoci istorice ale cărei prelungiri le resimţim încă şi astăzi, şi nici controverselor pe care le-a provocat atitudinea sa civic-evreiască într-o societate românească în bună măsură rinocerizată, înecată într-un val de trivialitate, cum se exprimă însuşi autorul.
Un lucru este însă cert: M. Sebastian nu era de felul lui un luptător, un protestatar extrovertit, un om al acţiunii directe. Războaiele acestui estet retractil, cultivat şi elitist, lipsit de intransigenţă (,prea suplu", cum singur se caracterizează undeva), de o sensibilitate şi discreţie aproape maladive, incapabil să apuce pe cineva de guler pentru a-i urla în faţă nişte adevăruri bine meritate, dar izbutind, cu privirea-i lucidă, receptivă la toate nuanţele, să ia perfect pulsul lumii înconjurătoare şi să-i pună de cele mai multe ori un diagnostic just, erau mai degrabă interioare. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a distanţat de unii oameni care-i fuseseră dragi (Camil Petrescu al cărui portret este absolut oripilant sau Mircea Eliade despre care notează la 25 martie 1927: ,Sîntem în plină disoluţie a prieteniei noastre") şi că nu a trăit cu o teribilă acuitate suferinţele la care erau supuşi cei de un neam cu el, toţi cei umiliţi, persecutaţi, hăituiţi, cu care se identifică cel puţin în forul lui interior, dacă nu în gura mare.
Să fi fost această suferinţă sursa deprimării sale aproape constante, a oboselii de viaţă, spaimelor şi neliniştilor care-l bîntuiau? Răspunsul este, cred, da, dar... Desigur că atmosfera din ,imensa uzină antisemită" care devenise statul român, nesiguranţele, ameninţările, amărăciunile şi privaţiunile generate de catastrofa războiului, în care fiecare
