Pentru al doilea an consecutiv, mama Natură intervine în discursul politic atrăgând atenţia că altele sunt priorităţile. Că nici alungarea din scaunele de care nu se dau deslipiţi a reprezentanţilor fostei puteri, nici orgoliile de forţă conducătoare în alianţe a două partide, nici concurenţa dintre cercurile de interese şi nici dosarele securităţii nu sunt temele care ar trebui să preocupe, în mod serios şi cu precădere, pe cei care hotărăsc destinele acestei ţări.

România este, în mod evident, o ţară rămasă în urma lumii din jur din mai toate punctele de vedere. O rămânere care are şi o componentă istorică, obiectivă, dar şi una acut subiectivă: vreme de peste un deceniu şi jumătate, în România s-a vorbit incomparabil mai mult decât s-a făcut. S-a pierdut timp şi s-au irosit resurse şi energii cu chestiuni absolut colaterale, fără relevanţă în progresul vieţii de zi cu zi a românilor.

După ce a abătut asupra noastră nu mai puţin de şapte valuri de inundaţii, care au făcut victime şi pagube cât în două decenii, Natura ne avertizează de pe acum că scenariul este repetabil. O face într-un mod aş zice tolerant, dând semnalul acolo unde nu mai putem fi luaţi prin surprindere: pe Dunăre. Chestiunea Dunării e mai aparte. Ea ţine de o anumită configuraţie naturală. Nu vom putea niciodată să construim diguri suficient de rezistente încât să nu mai avem surprize. Dunărea mai şi adună apele dintr-o jumătate de Europă, cu care de cele mai multe ori nu avem nici o corespondenţă. Nu ne rămâne decât să credem în statistică şi în imposibilitatea repetării sistematice a fenomenului. Cu totul altfel stau însă lucrurile în ţară, în locuri unde torenţii şi râurile reacţionează la fiecare ploaie şi unde deja se ştie care este regimul şi comportamentul hidrografic. Aici procedăm prost şi rezultatele se văd. Sub imperiul emoţiilor de moment, anul trecut s-a recurs la un hei-r