Apele, pe care nici pamantul parca nu le mai inghite, au venit din nou. Si, ca si anul trecut, tot inaintea Pastelui. Anul acesta potopul ne-a intrat in tara o data cu Dunarea. Pe unde trece, batranul Danubius matura tot ce-i sta in cale. Iarasi, apa cat vezi cu ochii, case luate de suvoaie, culturi compromise, saracie anuntata, disperare pana la cer, oameni plangand sfasiati de durere, refuzul multora de a-si parasi casele, cu riscul ca acestea sa le devina morminte. Dupa ce si-au vazut inecate animalele, dupa ce si-au vazut distrusa agoniseala de o viata, refuza sa-si paraseasca si casa din chirpici pe care o mai au, de parca simpla lor prezenta acolo ar putea fi stavila in fata urgiei. Dar e tot ce au si nu accepta ca din proprietari pe un colt de saracie sa devina proprietari pe nimic.

Pe nici unul dintre oamenii carora apa dezlantuita le-a schimbat viata nu-l mai intereseaza cauza nenorocirii. Nici unul nu se gandeste daca tragedia a fost generata de factori naturali, de cresterea efectului de sera, de lucrarile hidrologice neintretinute corespunzator ori de defrisarile masive de padure sau de toate la un loc. Ar fi fost treaba autoritatilor sa-si puna astfel de intrebari si sa incerce sa preintampine sau sa minimalizeze efectele unor astfel de catastrofe. Si asta nu azi, nu ieri, ci de ani si ani de zile. De ani si ani, dupa fiecare rabufnire a naturii, autoritatile romane ies in fata natiunii sa-i explice, cu multa candoare, cum au fost luate prin surprindere. Povestea se repeta si cand e vorba de ninsori care ne paralizeaza tara, si de geruri care ne ingheata si sufletul, si de cutremure, si de ploi. Apele au luat autoritatile romane prin surprindere si in '70, si in '75, si in 2005, si in 2006, si numai Dumnezeu stie de cate ori ne vor mai surprinde...

Parca suntem un popor blestemat sa sufere la nesfarsit din cauza propriei indolente si delasari