deja cu ochii pe piaţa românească, în maximum cinci ani preconizându-se o acoperire a acesteia.Deşi legislaţia există din 1996, piaţa pariurilor sportive s-a dezvoltat din 2000, odată cu deja cu ochii pe piaţa românească, în maximum cinci ani preconizându-se o acoperire a acesteia.

Deşi legislaţia există din 1996, piaţa pariurilor sportive s-a dezvoltat din 2000, odată cu intrarea agenţiilor profesioniste: Wettpunkt - în 2000 şi Astra Bet - în 2001. Legislaţia este şi instabilă, dar şi una din cele mai coercitive din Europa. În timp ce în vestul Europei este impozitată diferenţa dintre încasări şi câştigurile plătite, la noi baza de impozitare o reprezintă încasările. La acestea, operatorii plătesc timbru social (10%), taxa de licenţă (5%), impozit pe profit (5% din încasări sau 25% impozit pe profit, în funcţie de care este mai mare), 1% taxa de cinematografie, 5% pentru Agenţia Naţională pentru Sport. Însumate, taxele reprezintă 26% din încasări. În condiţiile în care în sistemul pariurilor sportive 70% din încasări sunt folosite pentru plata câştigurilor, iar marja de acoperire a cheltuielilor operaţionale se situează la circa 10%, unii operatori merg la limita minimă de câştig şi chiar trebuie susţinuţi în primii ani după intrarea pe piaţă. "Stanleybet, de exemplu, companie care a intrat pe piaţă acum doi ani, când a investit cinci milioane de euro, încă nu a trecut pe profit, explică Daniel Smeadă, director executiv la Romanian Bookmakers - Asociaţia Caselor de Pariuri din România.

Atunci când există un eveniment sportiv major, numărul clienţilor unei case de pariuri se dublează şi miza creşte. Statisticile arată că românii cheltuie în jur de un dolar pe lună la pariurile sportive, numărul biletelor vândute numai pe segmentul privat ridicându-se la două milioane. Într-o mică agenţie de pariuri din cartierul bucureştean Drumul Taberei există un nucleu