- Cultural - nr. 75 / 18 Aprilie, 2006 Titlul volumului "Cainta", autor Horia Avram, este bineinteles un titlu care trebuie citit metaforic. Potrivit acestuia, crestinul este intotdeauna un "strain" in lumea de aici, un xenos, intrucat "cetatenia lui e in cer". Fiind vorba de o tema care, pe drept cuvant, le intrece pe multe altele, nu este, cred, impropriu sa vorbim despre ea. In epoca noastra este un lucru rar sa plangi in public. Aceasta exprimare a emotiei este rezervata domeniului privat. Alaturi de aceasta manifestare a sentimentelor private, lacrimile pot avea si o destinatie publica: gesturi sigure, aparent spontane, sunt in fapt strict codificate, potrivit unui ritual precis. Lacrimile apartin unui ansamblu de gesturi utilizate pe scena publica, veritabil limbaj cunoscut de toti; ele capata un sens precis, acompaniind, ba chiar inlocuind cuvantul. Indicand ostilitatea, furia, deceptia, gesturile si lacrimile pot ajuta la declansarea unui conflict. In acelasi fel, atunci cand ele manifesta cainta sau penitenta, demonstreaza supunerea sau convertirea interioara, permitand potolirea animozitatii divine sau umane. Vechiul Testament recomanda lacrimile in rugaciune si in cainta, in masura in care ele dovedesc sinceritatea celor care plang. Noul Testament arata ca Iisus insusi a plans de trei ori: atunci cand a intrat in Ierusalim, inainte de invierea lui Lazar si la Muntele Maslinilor, inainte de arestarea sa. Sfantul Petru plange in hohote dupa ce si-a tradat stapanul, rascumparandu-si astfel vina: "Si Petru si-a adus aminte de cuvantul lui Iisus, care zisese: "Mai inainte de a canta cocosul, de trei ori, te vei lepada de mine". Si iesind afara, a plans cu amar ". (Evanghelia dupa Matei, 26, 75). Maria Magdalena spala cu lacrimile ei si sterge cu parul sau picioarele prafuite ale lui Iisus _ gest de dragoste si de cainta, care poate sterge cele mai rele p