"Acum, la zece ani de cand era cazul, Legea lustratiei nu mai intereseaza pe nimeni, nu mai sperie si nu mai bucura, nu mai este, de fapt, un subiect nici macar pentru ziare" "Nu lasa pe maine ce poti face azi", zice vorba din popor, la care tot vreun smecher din popor a adaugat: "Lasa pe poimaine, ca poate nu mai e nevoie..." Asa am lasat si noi Legea lustratiei. Cand a fost nevoie de ea ca de aer, n-a avut cine s-o impuna. Revolutia ne-a surprins dupa doua decenii de indobitocire totalitara, in care n-am trait, ci am supravietuit. Pe 21 decembrie 1989 erau inca printre noi mai bine de patru milioane de membri de partid, adica peste jumatate din populatia matura si activa. Copiii erau in totalitate soimi ai patriei si pionieri. Adolescentii - in totalitate membri ai tineretului comunist. Practic, intreaga populatie depindea pentru cele mai bazale nevoi de statul comunist. Securistii si activistii de partid controlau, proliferanti ca globulele albe, viata aproape fiecarui cetatean. Sistemul apasa dublu asupra natiunii: peste institutiile comuniste se suprapusese o dictatura personala, care a-nceput sa oprime pana si aceste institutii. Era asa: clanul Ceausescu controla insuportabil nomenclatura si securitatea, care controla si reprima insuportabil populatia. De aceea, cand revolutia s-a intamplat, in ea s-au suprapus de fapt doua revolte: a comunistilor si securistilor impotriva dictatorului (lovitura de stat) si a populatiei impotriva opresiunii in general (miscarea populara, care-a avut mai mult un caracter de razmerita decat de revolutie).
Trec peste amanunte: a venit revolutia si a maturat structurile de putere. Total si definitiv dictatura, temporar si instabil comunismul. Cine avea sa revendice, in haosul creat, victoria? In nici un caz populatia. Infometata, amorfa, subdezvoltata din toate punctele de vedere, fara constiinta sindicala sau politica,
