Una dintre cele mai profunde povestiri care s-au scris vreodata se numeste Moartea lui Ivan Ilici. Apartine celui care a scris Anna Karenina, invierea si Razboi si pace, dupa care atit europenii, cit si americanii au facut numeroase filme si seriale de televiziune: Lev Tolstoi. Ivan Ilici este un inalt functionar de stat, care abia dupa ce se imbolnaveste si este amenintat de spectrul mortii incepe sa-si puna citeva dintre cele mai importante intrebari ale vietii noastre: de ce traim, are viata vreun sens – si daca are, care ar putea fi acela –, exista Dumnezeu, dar daca nu exista, si tot asa, agasindu-i pe cei din jur, care in acea vreme fara televiziune sint obligati sa-l asculte sau sa-i raspunda.
Complicata treaba. Ivan Ilici moare fara sa aflam exact cum a ramas cu nedumeririle lui. Aici ar fi chichirezul, cam tezist, este adevarat, cu care ne blagosloveste Tolstoi. Dar ce sa mai facem cu Tolstoi azi, cind le vedem pe micile ecrane pe frumoasele Kornikova si Saposnikova, cistigind milioane de dolari din tenis si reclame, ignorind cu totul viata plina de munca, jertfe si sacrificiul inutil al lui Vladimir Ilici Lenin intru instaurarea comunismului democrat-popular si de care s-a ales praful pentru ca lumea vrea dolari si nu idealuri inutilizabile. Ivan Ilici al lui Tolstoi si V. I. Lenin al PCUS ne retin atentia pentru interogatiile ce ramin cu raspunsuri suspendate.
Am produs aceasta apreciere comparativa pentru a incerca sa deslusim ce-ar fi putut fi in sufletul si mintea dlui Ion Iliescu, cind a vazut cum partidul mosit cu sudoare din revolutionarismul sau militant a ajuns sub egida dlui Marian Vanghelie. Ce a „puiat“ dl Ion Iliescu si ce a ouat din progeniturile multiplicate de vanitati, orgolii si meschine lumesti interese, astfel ca vechii companioni ai lui Nutu Camataru, priponit in aresturile mioritice, au ajuns la timona unui P
