Oricit ar fi el de prozaic sau chiar sceptic, nici un iubitor de literatura si mai cu seama de poezie nu va contesta ca Ardealul a fost si este un tarim incitant pentru cei in masura sa perceapa rezonanta unui peisaj cultural aparte si sa-l transpuna artistic. Nu este vorba aici de „mitul“ unei regiuni, cintat cu entuziasm, cind elogios, cind elegiac, inca din secolul al XIX-lea, nu este vorba de imnuri dedicate ei la toate nivelurile creatiei literare si in toate limbile de circulatie transilvana. Este vorba de faptul ca in acest spatiu intracarpatin s-au intilnit, s-au intretaiat si s-au suprapus atitea frecvente, sensibilitati, nationalitati, limbi si limbaje, s-au declansat atitea impulsuri creatoare, incit se poate vorbi de o arta, o literatura specific transilvana.
Asemenea generalizari de buna seama nu servesc reflectiei critice, se cer insa constatate sau presupuse, urmind ca exemplele, fenomenele cultural-artistice sa fie privite aparte, cu un discernamint cit se poate de transant. Daca incalcam aici regula tratarii singulare a creatorului singular, o facem nu doar din motive de spatiu, ci si pentru ca pe Franz Hodjak si pe Werner Söllner ii leaga mult mai multe si cu totul alte relatii freatice, dincolo de provenienta comuna ardeleneasca, aceasta fiind tocmai atipic ardeleneasca: Hodjak provine din bunici de origine slovaca, austriaca, svabeasca si saseasca, iar mama lui Söllner a fost sasoaica, tatal lui svab. Dar iata ca opera lor vadeste ca in aceasta Transilvanie a functionat un principiu paradoxal precum insasi poezia lor: cu cit mai amestecat, cu atit mai bine, ba chiar fascinant.
Pozitia literaturii germane din Ardeal si din Banat, din Romania de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, este un caz cu totul aparte, si fiecare din exponentii ei de-a lungul vremii se opune sau se sustrage prin opera sa oricarei abordari ce ar est
