Nimic mai potrivit decît un moment de sinceritate în Săptămîna Mare. Cel mai greu dintre toate: noi înşine faţă-n faţă cu noi înşine. O spovedanie făcută în oglindă, în care să avem, cu adevărat, tăria de a recunoaşte.
Că minţim. Un exemplu: aud din ce în ce mai mulţi indivizi în jurul meu comentînd Codul lui da Vinci. Oamenii îşi dau cu părerea, subiectul a devenit pasionant ca o telenovelă. De la Hollywood, cum altfel?, înţeleg că ne paşte un film. Cu Tom Hanks. Succes garantat. Vor fi, aşadar, şi alte discuţii. Inclusiv cronici. Eu zic că ar trebui să ne bucure forma aceasta primitivă, fie şi vulgară, în care se redeschide apetitul unora pentru Mîntuitor, Evanghelii, Apostoli şi Biserică. Măcar îi interesează. Pe unii, faptul că alţii ajung să citească despre Christos, ca şi cînd ar parcurge paginile unui roman poliţist, îi îngrozeşte teribil. De mine, e departe gîndul că ar comite o blasfemie. Altceva nu-mi dă pace. Tristeţea că, preocupaţi fiind să-l caute pe Iisus în detalii cronologice sau biografice, pierd esenţa mesajului christic. Nu-i poate opri nimeni, decît, cu siguranţă, tot Christos însuşi. Pînă atunci însă, mint. Oameni care n-au atins în viaţa lor paginile Evangheliilor comentează romanul lui Dan Brown. Îi dau dreptate şi se zbat în mod bizar, straniu chiar, să demonstreze că şi Christos a fost om. Că a iubit, că a avut copii sau că n-a înviat. Repet, cei mai mulţi dintre ei o fac şi o spun fără să fi parcurs vreo pagină a Noului Testament. Au văzut însă filme: al lui Zeffirelli, al lui Mel Gibson, documentarul de pe National Geographic despre Evanghelia lui Iuda... Cunosc, aşadar, în mare, cu ce se mănîncă creştinismul. În plus, ţin post o dată pe an, în Săptămîna Mare, şi merg la biserică de Paşti. Suficient. Sînt, cum s-ar zice, în trend.
În lumea celor plictisiţi de aceleaşi veşnice discuţii despre modă, maşini, DJ şi chefuri a apă
