De 16 ani, Washingtonul este fetişul liderului politic român. Poate că, după 1 ianuarie 2007, complicatele şi infinitele legături dintre membrii UE şi Bruxelles vor muta, forţat, acest accent. Spun "poate", pentru că, chiar şi după aderarea noastră la UE, eu mă aştept ca vocea Washingtonului să fie, în continuare, cea mai grea în determinarea poziţiilor româneşti. Sigur că România va trebui să se conformeze deciziilor europene, la a căror adoptare va contribui de altfel, dar, în cazul politicii externe şi de securitate, de pildă, mecanismul decizional european este încă imatur şi lasă, pe mai departe, mult loc de manifestare suveranităţii statului naţional.

Mă grăbesc să spun că nu văd nimic rău în această "dependenţă" faţă de SUA. Situaţia unipolară a lumii de azi nu este reproşabilă nimănui. Lumea unipolară, se ştie, este cea mai instabilă. După teorie, cea mai stabilă ordine internaţională este cea bipolară. Apoi, mai puţin stabilă, este cea multipolară şi, în fine, cea mai instabilă, este lumea unipolară, adică exact lumea în care trăim noi. Faptul că SUA domină în această lume nu este deloc de natură să ne ducă la depresii. Gîndiţi-vă cum ar arăta o lume unipolară dominată de Uniunea Sovietică sau de Germania lui Hitler sau de China oricui sau o lume-califat. E mult mai bine cu SUA, nu? Este evident că dintre posibilii candidaţi la poziţia supremă a ordinii unipolare, SUA sînt cel mai dezirabil. Sau cel mai puţin rău. Trăim vremuri candid-leibnitziene: e, totuşi, cea mai bună dintre lumile posibile, în paradigmă unipolară. În plus, nu doar oportunismul ne aşază alături de SUA, ci şi suma fundamentală a valorilor pe care se aşază, acum, România şi pentru care există, deja, un consens naţional. Nu este de mirare că măsurătorile ştiinţifice arată constant că românii sînt cei mai pro-americani dintre europeni.

Relaţia cu SUA este, desigur, inegală. Ar