Doi oameni stau de vorbă. La un moment dat unul dintre ei zice:
Hai, dom'le, să-ţi zic şi eu ultimul banc cu Ceauşescu pe care l-am auzit. Celălalt răspunde:
- Dom'le, e păcat de d-ta, te văd om de treabă, de ce să ai necazuri? Eu lucrez la Securitate.
- Aaa, lucrezi la Securitate? Atunci nu-i nici o problemă, o să-ţi repet bancul pînă te prinzi de poantă .
Am căutat să-mi amintesc ultimul banc pe care l-am auzit în 1989. Nu am reuşit şi m-am simţit ca Bulă chemat la Biroul Organizaţiei de bază PCR pe întreprindere care, întrebat de secretarul de partid, cu o mutră fioroasă: "Tov. Bulă, de ce nu aţi venit la ultima şedinţă de partid?", a răspuns: "Dacă ştiam că e ultima, veneam...".
Tot ce îmi amintesc este obsedantul afiş al cinematografului Scala din timpul celui de-al XIV-lea Congres, Noiembrie, ultimul bal, titlul filmului lui Dan Piţa, care avea să facă epocă. Apoi a fost 21 decembrie 1989 şi nimeni, dar absolut nimeni, nu a mai rîs în România zile întregi. Ştiam că dictaturile sînt triste şi că nimeni nu a întîlnit dictatori fericiţi. România a beneficiat din '38 pînă în '89 de nu mai puţin de 4 dictaturi fără nici o pauză (regală, legionară, militară, comunistă). Dictatorii sînt trişti şi fără umor. Sub cea mai lungă dictatură, sub Ceauşescu, românii îşi defulau toate frustrările în ultimul refugiu de libertate - bancurile. Securitatea le considera un drog semilegalizat şi le lăsa să circule, ţinînd în semiamorţire o ţară întreagă. Uneori se făceau că nu înţeleg, alteori erau cu siguranţă sursa celor mai multe bancuri politice, iar pe unul din mai-marii lor îl chema, atenţie! nume real - Bula Moisă. Ce lucru plăcut pentru subordonaţii tovarăşului colonel (sau ce o fi fost - general) să îşi măscărească în fiecare zi comandantul, iar acesta să nu spună nimic, gîndindu-se că Bulă acela nu este el, ci Tovarăşu' pe care, prin acea
