Dacă îmi amintesc eu bine, pe la începutul anilor '90, un antropolog român, pe care îl regăsiţi astăzi în paginile acestei reviste, ne povestea despre un mic studiu, un soi de sondaj, care căutase să identifice figura publică cea mai reprezentativă pentru România. Apăruseră în top, precum într-un hit din perioada respectivă a trupei Sarmalele Reci, Traian şi Decebal, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Cuza, Mihai Viteazul şi alţi conducători din mitologia noastră, Nadia, Hagi şi Ilie Năstase. Peste aceştia, însă, plutea figura inconfundabilă a eroului acestui grupaj din Dilema veche. Bulă era cel care, precum preşedintele Iliescu la momentul respectiv, îşi depăşise în popularitate toţi contracandidaţii.

Nu îmi amintesc detalii legate de populaţia studiului. Mă aştept însă să fi fost mai degrabă orăşeni, dacă nu cumva chiar studenţi. Detaliul este însă puţin semnificativ. Importantă este popularitatea personajului imaginar la momentul respectiv, popularitate care îl făcea ca pentru destul de mulţi să fie nici mai mult, nici mai puţin decît prototipul românului şi al românismului.

În acel moment, Bulă avea o întreagă istorie în spate şi juca în general rolul unui haiduc vesel, care îi trăgea pe toţi la răspundere, lansa ironii la adresa moravurilor şi falsităţilor unei societăţi a dublei morale. Mă refer evident la societatea comunistă, mediul în care Bulă a cunoscut deplina afirmare, în care celebritatea sa l-a impus drept un adevărat erou naţional. Era o societate în care una se spunea oficial, alta era realitatea. Era o societate în care, exagerînd puţin, mai întîi raportai ce ai făcut şi abia apoi făceai. În care toţi spuneau că albul este negru, convenţia fiind să înţeleagă contrariul.

Bulă avea libertatea de a fi altfel, de a spune lucrurilor pe nume - ce e drept, nu mereu foarte direct, ci în acel stil dezvoltat în comunism, al cititului