Există unele oraşe, orăşele sau tîrguri, pe care nu prea ai avea cu ce să le treci într-un ipotetic ghid turistic. Era să spun fără brand, dar, în cazul oraşului Strehaia, pe care l-aţi văzut deja în titlu, un oarecare specific local de faţadă există: mînăstirea veche, de pe vremea lui Matei Basarab, şi casele ţigăneşti, adevărate palate, cu turnuleţe, şi cu de mult celebrul prinţ Leo.

Am mai fost de vreo trei ori în oraşul în cauză, alături de un descendent local, la a doua generaţie, care încă mai are ceva rude pe-acolo. Fiul tîrgului îmi vorbea de vremurile bune de-altădată, în care protipendada locală se tot întîlnea şi bea cafele: eu îmi imaginam ceştile mici, eventual de porţelan, cu farfuriuţe, şi prăjiturile făcute în casă, poate cu cremă de lămîie. Precum şi timpul care trece fără importanţă, ca în romanele interbelice neaoşe, şi sînt mai multe de vorbit decît de făcut.

Realitatea n-a prea avut legătură cu poveştile. N-am cunoscut personaje fabuloase în sensul mitologiei de mai sus, ci doar într-un negativ şi ciudat înţeles actual. Prin anii '90, cînd am fost, cred, prima dată, în oraşul acesta, am întîlnit la mînăstire un călugăr semi-nebun, semi-escroc, care gătea, în curte, într-un ceaun uriaş şi făcea o politică dezlînată, fără cap şi coadă. Pe atunci, mi s-a părut un fel de simbol al deriziunii locale: dacă nici la biserică nu poţi găsi un suflet luminat, atunci...

Prin '90, la următoarea deplasare locală, am fost în ţigănie. Am încercat să vorbim cu ţiganii locali, adevăraţi barosani, cu bodyguarzi, menajere şi grădinari români, case cu două etaje, şi, culmea belşugului, trei feluri, printre care ciorbă şi mîncare cu sos, la micul-dejun. Era epoca cea mai tristă, în care românii fără perspectivă se adunau în faţă la cofetărie, de cum răsărea soarele, ca să-i aştepte pe ţiganii bogaţi să-i ia la lucru. N-o spun cu nici o sămînţă de d